Manastirea Bujoreni

Sărbătoarea Sf. Împărați Constantin și Elena - Hramul istoric al Catedralei Patriarhale

Catedrala Patriarhală îşi va sărbători hramul în ziua de cinstire a Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Astfel, luni, 21 mai 2012, pe un podium special amenajat în apropierea Catedralei Patriarhale Sfânta Liturghie va fi oficiată de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, înconjurat de un sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi.

Mai multe informații cu privire la programul evenimentelor a oferit pentru TRINITAS TV, Părintele arhimandrit Timotei Aioanei, Marele Eclesiarh al Catedralei Patriarhale și Exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor: ”Programul va începe încă de duminică, 20 mai, când se va săvârşi, de la orele 16:00, Slujba Vecerniei unită cu Litia, iar în ziua hramului, de la orele 7:00, vor fi scoase în procesiune moaştele Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena şi ale Sfântului Dimitrie cel Nou şi vor fi aşezate în baldachinul special amenajat lângă Catedrala Patriarhală, unde vor rămâne întreaga zi pentru a putea fi venerate de către credincioși. În continuare, de la orele 9:00 va fi oficiată Sfânta Liturghie”.

Actuala Catedrală Patriarhală este unul dintre cele mai vechi lăcaşuri de cult din ţară închinate Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena.

Sfinţită de Patriarhul Macarie al III-lea al Antiohiei

Construcţia începută în anul 1656 a fost supravegheată de către doi cunoscuţi ispravnici: Radu Logofătu Dudescu şi Gheorghe Şufaru. Ctitorie a voievodului Ţării Româneşti, Constantin Şerban Basarab (1654-1658), a fost sfinţită în 1658 de patriarhul Macarie al Antiohiei şi al Întregului Orient, împreună cu mitropolitul Ştefan al Ţării Româneşti şi cu episcopii de Râmnic şi de Buzău.

„Apoi am mers la o margine a oraşului, pe un deal înalt, care îmbrăţişează cu privirea oraşul dimprejur, unde domnul de acum s-a sârguit să clădească o biserică măreaţă şi prea strălucită, semănând pe dinăuntru cu biserica de la Argeş. Dar aceasta este de cărămidă şi în tindă are doisprezece stâlpi, fiecare dintr-o singură bucată rotundă de piatră, ca să împlinească numărul celor 12 Apostoli. Deasupra ei se înalţă patru turle mari şi în faţă un pridvor larg. Acoperişul este învelit cu plumb, a cărui greutate se spune că se ridică la 40.000 de ocale. Apoi am făcut în ea o slujbă de sfinţirea apei şi Preasfinţia Sa a stropit-o, potrivit pravilei, căci până acum nu fusese încă terminată şi, prin urmare, nu era târnosită. Este închinată Sfântului Constantin, care este şi numele ctitorului, şi Sfintei Elena“, mărturiseşte Paul de Alep în „Jurnalul său de călătorie“, descriind aşezământul şi momentul sfinţirii bisericii de către Macarie al III-lea al Antiohiei, în anul 1658.

Catedrală mitropolitană

După sfinţirea ctitoriei, Constantin Şerban Voievod nu s-a bucurat de împlinirea tuturor lucrărilor bisericii, căci imediat după sfinţire, în anul 1658 a fost nevoit să părăsească ţara şi a mers în Transilvania.

În acelaşi an, noul domn, Mihnea Vodă, la îndemnul mitropolitului Ştefan, a organizat momentul istoric al târnosirii ctitoriei înaintaşului său. Astfel, în Duminica Tuturor Sfinţilor din acel an, patriarhul Macarie al Antiohiei a uns cu mir altarul şi stâlpii bisericii.

Lucrările lăcaşului rămas nezugrăvit înaintea sfinţirii au fost duse la bun sfârşit în timpului domnului Leon Radu. După terminarea lucrărilor de zidire exterioară, biserica din centrul Capitalei s-a îmbogăţit cu pictură lucrată în tehnica fresco, terminată în vara anului 1688. Din această pictură, Catedrala patriarhală mai păstrează astăzi doar icoana de hram din firida de pe peretele estic al pridvorului. Istoria şi mai ales legendele formate în jurul acestui reper duhovnicesc al Bucureştiului spun că pentru chipurile Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, pictorul rămas anonim a folosit ca model chipurile lui Radu Vodă Leon şi cel al Doamnei Luchia, consideraţi cea de-a doua pereche de ctitori ai lăcaşului. La 8 iunie 1668, la puţin timp după înscăunarea noului mitropolit, Teodosie al Ungro-Vlahiei, domnitorul Radu Leon, după sfătuirea cu ierarhii şi egumenii din mănăstiri, a hotărât oficial ca biserica din Dealul Viilor să devină Catedrala mitropolitană. Această calitate şi-a păstrat-o până în anul 1925 când, prin ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie, a devenit Catedrala patriarhală.

Aici s-a consfinţit Unirea

Ctitoria lui Constantin Şerban Voievod a fost gazda, de-a lungul timpului, a numeroase momente de importanţă deosebită pentru biserica şi ţara noastră. Aici au fost unşi domnitorii Ţării Româneşti, patriarhii României, s-a consfinţit Unirea de la 1859 şi tot aici s-a proclamat, la 9 mai 1877, independenţa de stat a României. În timpul domnitorului Gheorghe Duca au continuat lucrările la paraclisul Reşedinţei patriarhale cu hramul „Sfântul Gheorghe“, iar mitropolitul Varlaam a dezvoltat un centru cultural în jurul bisericii, organizând în Drumul Filaretului, strada 11 iunie de astăzi, tipografia Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă.

Arhitectură

Înrudită îndeaproape cu biserica episcopală de la Curtea de Argeş, ctitoria lui Neagoe Basarab, atât în ceea ce priveşte planul, cu naosul în formă de treflă, cât şi numărul şi dispoziţia coloanelor din pronaos şi a turlelor, Catedrala prezintă, totuşi, faţă de modelul argeşean însemnate deosebiri: este mai mare, are pronaosul supralărgit, spre a fi mai încăpător, şi un pridvor spaţios la intrare, cu arcade pe stâlpi robuşti de zidărie.

Potrivit planului, este o biserică relativ mare, de aproape 38 metri lungime şi 18 metri lărgime la exterior, cu ziduri din cărămidă legate cu mortar de var şi nisip, de o grosime ce variază între 1-1,60 metri. Suprafaţa construită este de 560 metri pătraţi, cu înălţimea de 11,35 metri, iar la turle de 21,55 metri.

Moaştele Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena

În anul 2002, la sărbătoarea hramului catedralei, o delegaţie a Bisericii Ortodoxe din Cipru a dăruit vrednicului de pomenire patriarh Teoctist Arăpaşu o raclă cu părticele din moaştele Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, aduse de la Mănăstirea Kykkos, împreună cu o copie după icoana Maicii Domnului pictată de Sfântul Evanghelist Luca, care se păstrează în mănăstirea cipriotă.

După aducerea moaştelor, cultul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena a înflorit la Catedrala patriarhală. În fiecare an, în ziua prăznuirii lor, racla cu sfintele moaşte este scoasă în procesiune şi aşezată spre închinarea credincioşilor, alături de racla cu moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştilor.

Veşmântul Sfintei Cuvioase Parascheva pentru credincioşii din Basarabia

                 Răspunzând evlaviei credincioşilor din satul Climăuţi, Raionul Donduşeni, Republica Moldova, acolo unde paroh este părintele protopop Sergiu Mariţoi , Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan, Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei a dăruit acestora veşmântul Sfintei Cuvioase Parascheva, Ocrotitoarea Moldovei, ale cărei Sfinte Moaşte sunt la Iaşi de peste 300 de ani.

Cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Petru, Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor, părintele Protopop Sergiu Mariţoi a mers pe data de 9 aprilie 2012 la Iaşi unde s-a închinat Sfintelor Moaşte ale Sfintei  Parascheva şi apoi , cu frică de Dumnezeu şi cu multă evlavie a primit veşmântul Sfintei Cuvioase Parascheva spre alinarea sufletească şi spre binecuvântarea credincioşilor din Republica Moldova.

Bucuria aceasta nu este doar pentru credincioşii parohiei “Adormirea Maicii Domnului ” din satul Climăuţi, ci pentru toţi cei care din motive binecuvântate nu pot ajunge la Iaşi ,datorită distanţei, să se închine Sfintei Cuvioase Parascheva.

Acest lucru a fost posibil datorită prietenului părintelui Sergiu Mariţoi, Preacucerniciei Sale, Părintelui Protopop al Protopopiatului Botoşani, Lucian Leonte, care din dragoste pentru românii basarabeni a mediat ca veşmântul Cuvioasei Parascheva să ajungă şi dincolo de Prut. Poposind la Botoşani părintele Sergiu Mariţoi a mulţumit personal părintelui protopop Lucian Leonte pentru dragostea aratată prezentând în acelaşi timp şi pe părintele diacon Pînzariu Neculai, cel care din duminica Floriilor îl slujeşte pe Dumnezeu în Republica Moldova.

Sfânta Parascheva se roagă de acum înainte şi pentru credincioşii din Republica Moldova având în vedere că este doar al doilea veşmânt al Maicii Parascheva care se află în cuprinsul Mitropoliei Basarabiei.

Pr. Zait Radu

Predica la duminica a III-a din Postul Mare - a Sfintei Cruci

            

            Iisus le-a zis: Oricine voiste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie. Caci cine va voi sa-si scape sufletul il va pierde, iar cine va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va scapa. Caci ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga, daca-si pierde sufletul? Sau ce ar putea sa dea omul, in schimb, pentru sufletul sau? Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului se va rusina de el, cand va veni intru slava Tatalui Sau cu sfintii ingeri. Si le zicea lor: Adevarat graiesc voua ca sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea pana ce nu vor vedea Impratia lui Dumnezeu venind intru putere. (Marcu 8:34-38; 9:1)

          

          In pericopa Evanghelica de astazi, Domnul da Crucea, acest mijloc amar de vindecare, tuturor celor care doresc sa fie mantuiti de la moarte. Domnul spune: "Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie". Domnul nu-i impinge pe oameni spre Cruce, inaintea Lui, ci ii cheama sa-L urmeze pe El - fiindca El a purtat Crucea. Inainte de a da glas acestei chemari, El a proorocit suferintele Sale: "Fiul Omului trebuie sa patimeasca multe ... si sa fie omorat, iar dupa trei zile sa invieze" (Marcu 8:31). De aceea El este Calea. El a fost Cel dintai intru suferina si Cel dintai intru slava; El a venit sa arate ca tot ceea ce oamenii cred ca este cu neputinta, este cu putinta, si pentru ca sa faca acest lucru cu putinta.

           El nu-i sileste pe oameni, nici nu aduce stramtorare asupra lor, ci propune si ofera. "Oricine voieste... "! Oamenii au cazut in boala pacatului prin propria lor vointa, si numai prin vointa lor libera, oamenii trebuie sa se vindece de pacat. El nu ascunde faptul ca leacul este amar, foarte amar, dar El l-a facut pentru oameni mai usor de luat, luandu-l El insusi mai intai, chiar daca El era sanatos, si ne-a aratat lucrarea lui minunata.

          Dupa predica rostita, preotul a adus sincere multumiri Protopopiatului de Botosani prin parintele protopop Lucian Leonte pentru donatia facuta in ceea ce priveste ziarele protopopiatului de Donduseni si Edinet si pentru situl protopopiatului nostru. Deasemenea s-au adus multumiri preotului Zait Radu Constantin din Botosani.

          Acestea au fost cateva cuvinte rostite la biserica din Climauti, unde preotul paroh este parintele protopop Maritoi Sergiu.

Dar din dar se face rai

           

             In luna februarie, cand frigul continua sa aduca multa bataie de cap populatiei, preotul - protoiereu al bisericii " Adormirea Maicii Domnului" din sat. Climauti, Sergiu Maritoi, a desfasurat o campanie de sustinere a familiilor nevoiase si batranilor singuratici din localitate. Astfel, slujitorul bisericii impreuna cu asistentul social comunitar Angela Stetenco au adus in dar cate o plapuma la 20 de persoane socialmente-vurnerabile. Actiunea data a fost sustinuta de catre Misiunea Sociala "Diaconia" a Mitropoliei Basarabiei. Aceasta actiune a fost desfasurata in intregul Protopopiat de Edinet si Donduseni si anume in parohiile: Sat. Donduseni, Or. Donduseni, sat. Garbova, sat. Chetrosu, sat. Lipnic, sat. Fetesti si Sat. Burlanesti.

          De asemenea, atunci cand termometrele de afara inregistrau temperaturi scazute, in ajutorul nevoiasilor din sat a venit si primarul Mariana Chiriac, care, din surse financiare proprii, a adus in dar colete cu produse alimentare la 30 de persoane defavorizate.

          Aceste actiuni ne demomstreaza ca e mare numarul oamenilor care traiesc dupa principiul: ajutadu-ti aproapele poti face lumea mai buna.

În Ucraina preoții români sunt caterisiţi și acuzați de spionaj dacă slujesc în limba maternă

     

     Statul ucrainean i-a acuzat pe preoţii români de spionaj pentru simplul fapt că folosesc limba maternă în timpul slujbelor, iar locuinţele şi bisericile în care slujesc au fost incendiate.

Dincolo de mult-meditizata Serbie, nici situaţia preoţilor şi credincioşilor români din Basarabia şi Bucovina nu este mai bună.

După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, Mitropolia Bucovinei, aflată în componenţa Bisericii Ortodoxe Române (BOR), a fost desfiinţată de autorităţile sovietice, iar în locul ei a rămas o simplă eparhie în cadrul Bisericii Ortodoxe Ucrainene, depinzând de Patriarhia Moscovei.

Întâi ucrainiană, apoi română

    Trei judeţe din sudul Basarabiei istorice – Cahul, Ismail şi Bolgrad – au intrat printr-o nedreptate a istoriei în componenţa Ucrainei. În aceste judeţe, Mitropolia Basarabiei a reuşit cu mare greutate să înfiinţeze trei parohii, la Anadol, Frecăţei şi Hagi-Curda. Preoţii şi credincioşii români din aceste parohii au fost supuşi unor presiuni de neimaginat din partea statului ucrainean, care i-a acuzat de spionaj în favoarea României pentru simplul fapt că folosesc limba română în timpul slujbelor.

În cele trei judeţe există 24 de localităţi în care se vorbeşte şi se studiază în şcoli în limba română şi care au biserici româneşti. În Maramureşul istoric de dincolo de Tisa, ortodoxia moare. În Bucovina de Nord, ţinut cu peste 140 de parohii ortodoxe româneşti, subordonate canonic, în marea lor majoritate, mitropoliei ucrainene de la Cernăuţi, aflată sub jurisdicţia Patriarhiei Ruse, preoţii români sunt umiliţi şi terorizaţi.

Ei sunt obligaţi să oficieze ceremoniile ortodoxe române în limba ucraineană, în mediul urban. La sate s-a acordat “concesia” celebrării în două limbi, întâi ucraineană şi apoi română.

“Schismaticul roşu”

     Mitropolitul Onufrie al Cernăuţiului, ucrainean de origine, refuză cu obstinaţie cererile clericilor şi asociaţiilor româ neşti din Bucovina de Nord de constituire a unui Vicariat Ortodox Român, motivând, în bătaie de joc, că această dorinţă spirituală ar duce la schisma Bisericii Ucrainene. Ba mai mult, ar veni în întâmpinarea intereselor revizioniste ale României. ”Schismaticul roşu” de la Cernăuţi, după cum l-au poreclit românii, a interzis preoţilor şi enoriaşilor să mai primească veşminte, publicaţii, cărţi religioase şi de cult, materiale pentru biserici sau orice alt sprijin din România, ameninţându-i cu sancţiuni canonice şi administrative.

S-a ajuns până la caterisirea clericilor care apără spiritualitatea ortodoxă românească. Părintele Mihai Ivasiuc, preşedintele Societăţii Creştin-Ortodoxe “Mitropolitul Silvestru Morariu”, a fost caterisit de Mitropolitul Onufrie pentru că a îndrăznit să afirme că ortodoxia din Bucovina de Nord trebuie să-şi reia legăturile fireşti cu patria mamă şi a săvârşit slujbele în limba neamului.

În regiunea Odessa, “detaşamente de patrioţi ucrainieni” educate la şcoala panslavistă au dezlănţuit teroarea asupra preoţilor şi enoriaşilor români, recunoscuţi prin voinţă europeană ca aparţinând Mitropoliei Basarabiei. Locuinţa epitropului Vasile Iordachescu şi biserica părintelui Anatol Cristea din Camisovca, raionul Ismail, au fost incendiate, lăcaşul de cult chiar de două ori, în noiembrie 2003 şi martie 2004. Aşa putem înţelege că Malainita nu este o inovaţie pur sârbească!

Sursa: Evenimentul Zilei

„Ultimul pustnic al Bucegilor“, părintele Ionichie de la Sfânta Ana, s-a stins din viață

Părintele Ioanichie Șoncuteanu, fost călugăr la Mănăstirea Sinaia și întemeietorul Schitului Sfânta Ana din Bucegi, s-a stins luni dimineață, pe patul de spital, la Cluj

„Ultimul pustnic al Bucegilor", cum a mai fost numit de enoriași, va fi înmormântat în satul natal, din Maramureș, ceea ce a stârnit indignarea multor persoane care l-au cunoscut și care considerau că părintele ar fi trebuit să-și doarmă somnul de veci în munții din Prahova, acolo unde a slujit și a ridicat lăcașul de cult.

Conform blogului Buceginatura 2000, părintele a fost văzut de montaniarzi prin 1995 „săpând într-un luminiș din pădure...acolo urma să ridice Schitul Sfânta Ana. Și l-a ridicat cu greu. Până prin anii 2005-2006 a existat un schit foarte mic cu altarul orientat spre sud. Abia după ce s-au găsit oameni credincioși care să facă donații, biserica de aici a devenit ceea ce este astăzi. Altarul a fost orientat spre est, clădirea mult extinsă, suprafața lăcașului monahal s-a dublat".

Schitul a fost sfințit în 2008, pe 6 august, când creștinii sărbătoresc „Schimbarea la față". Potrivit blogului Buceginatura 2000, părintele Ioanichie le-a mărturisit celor prezenți următoarele:  „În 1946, credincioşii din părţile Sinaiei au cerut Arhiepiscopiei Bucureştilor înfiinţarea Schitului Sfânta Ana, dar nu s-a reuşit atunci. Duhul lui Dumnezeu ne-a chemat să vedem sfinţirea acestei biserici acum. În motivaţia credincioşilor din părţile Sinaiei, atunci când cereau înfiinţarea schitului, se arăta că acesta are o legătură prietenească şi duhovnicească cu Schitul Durău, de la poalele Muntelui Ceahlău. Vedem această legătură între schiturile de pe munte din Moldova, cu cele din Ţara Românească".

Dispariția după luni grele de suferință îi întristează pe enoriașii de pe Valea Prahovei cu atât mai mult cu cât monahul va fi înmormântat la sute de kilometri distanță de locul unde a slujit zeci de ani.

„Se pare că va fi înmormântat în satul natal, undeva prin județul Sălaj sau Maramureș. Nu știu, mi se pare complet neavenit, ca omul care a ridicat schitul Sfânta Ana, fost călugăr la Mănăstirea Sinaia și stareț la acel schit, să fie îngropat la capătul țării și nu la acel schit...sau măcar în Sinaia. Cum să-l duci în locul natal, când este plecat de acolo de zeci de ani?! Aici este cunoscut de mii și mii de oameni. Cred că astfel de lucruri trec pe lângă noi prea ușor"


Sursa: adevarul.ro

DEMOLAREA ROMÂNIEI! Tăcuta moarte a vechilor biserici ortodoxe de lemn din Mureş

Discursurile politico-istorice au identificat de-a lungul vremii bisericile de lemn din Transilvania ca mărturii ale statorniciei românilor şi a Ortodoxiei pe aceste meleaguri, le-au înnobilat cu metafore demne de capodopera lui Michelangelo - Capela Sixtină - însă de foarte puţine ori autorităţile şi chiar autorii acestor cuvântări înflăcărate le-au considerat îndreptăţite să devină priorităţi naţionale când vine vorba de alocare a sumelor în privinţa restaurării, conservării sau altor tipuri de lucrări.

Pentru cei mai mulţi, imaginea unei biserici de lemn este asociată azi în mod eronat doar cu Maramureşul. Greşeala vine nu din faptul că acolo, în Maramureş, nu ar fi astfel de monumente, ci pentru că astfel de locaşuri sunt ridicate în toată Transilvania. Acest fapt nu vine doar ca o expresie diferită a culturii româneşti, ci în urma unei decizii politice stabilite în îndepărtatul Ev Mediu. În 1279, Ladislau Cumanul, la solicitarea Papei, legiferează interzicerea construcţiei bisericilor de zid în rit ortodox pe înterg teritoriul Regatului Apostolic maghiar. De aici şi până la dezvoltarea şi perpetuarea unei arhitecturi a lemnului nu a mai fost niciun obstacol. Această interdicţie, asemuită cu antica tehnică numită damnatio memorie, face ca multe din bisericile ortodoxe din regiunile controlate fie de regalitatea maghiară, nobilimea catolică, ulterior reformată, fie de stăpânirea austriacă, să nu fie mai vechi de secolul al XVII-lea. O biserică din zid dăinuieşte în timp, lasă urme şi de multe ori întăreşte istoria acelor locuri, înrădăcinând generaţiile.

Un locaş de lemn, deşi are avantajele privind costul şi construcţia mai rapidă, cu toate reparaţiile de rigoare, poate dispărea mai repede decât cel de zid. De asemenea, din cauza materialului, este mult mai expus intemperiilor naturii sau incendiilor. Limitările impuse de autorităţile catolice sau protestante au urmărit în primul rând distrugerea cultului ortodox, considerat eretic de papalitate după Marea Schismă de la 1054, din spaţiul intracarpatic.

Totuşi, pentru cei care doresc să vadă cum s-a păstrat limba română şi identitatea distinctă de cea a celor care au condus aceste regiuni aproape 1000 de ani, aceste biserici sunt elemente cheie. Ele sunt produsul unei culturi diferite de cea maghiară, săsească, respectiv secuiască. Legătura între populaţia românească şi religia ortodoxă este cea care a putut să ofere un sentiment de alteritate, scump plătit în epocă, dar care stă la baza construirii statului român actual. Totuşi azi ele trebuiesc incluse în valoarea multiculturală pe care Transilvania şi România, în general, o aduc Europei.

După ce am discutat de bisericile evanghelice din Mureş, toate expresie a unei culturi citadine a pietrei, se cuvine să tragem un semnal de alarmă şi pentru monumentele ecleziastice din această regiune a ţării. Ne-am oprit atenţia asupra a trei biserici de lemn care au nevoie disperată de ajutor: biserica din lemn cu hramul „Sfinţii Arhangheli" din satul Troiţa, locaşul ortodox cu hramul „Sf. Arhangheli" din satul Chinciuş şi biserica ortodoxă din lemn cu hramul „Sfântul Nicolae" din satul Cuştelnic. Dacă ar fi să privim la nivelul întregului judeţ putem spune că cele trei reprezintă un număr insignifiant - sunt 65 de astfel de biserici de lemn. Totuşi proporţiile devin alarmate, dacă ţinem cont că în 1941 erau peste 200!

Biserica din lemn cu hramul „Sfinţii Arhangheli" cu clopotniţă din satul Troiţa, comuna Găleşti, prezintă degradări semnificative la nivelul acoperişului bisericii, unde se remarcă spărturi importante ale şindrilei, care facilitează accesul apei pluviale în interior, existând chiar riscul de prăbuşire al acestuia.

Atestată documentar în anul 1775, când, în actele unui proces intentat protopopului Nicolae din Morești pentru că a reconvertit populația la ortodoxism, lăcaşul de cult a fost vandalizat şi este în prezent părăsit (în cadrul acestuia nu se oficiază slujbe religioase), obiectele de cult şi mobilierul fiind furate. Procesul de degradare este acutizat din cauza faptului că ferestrele sunt sparte, iar uşa de acces în biserică este în permanenţă deschisă, facilitând accesul în interiorul monumentului istoric persoanelor neautorizate. Unul din motivele principale ale degradării îl constituie numărul redus al comunităţii ortodoxe din zonă. Spre exemplul în 1910, erau consemnați 1245 locuitori, dintre care doar 5 români, deși, aparținând de confesiuni specifice românești (ortodocși sau greco-catolici), s-au declarat un număr de 134 locuitori, iar în 1992 satul mai număra doar 855, mulţi dintre aceştia foarte în vârstă

Biserica ortodoxă din lemn cu hramul „Sf. Arhangheli" din satul Chinciuş, comuna Adămuş, se găseşte într-o stare avansată de degradare şi nu este valorificat turistic, stare întreţinută de faptul că în prezent localitatea este depopulată (în prezent, în sat mai trăiesc doar trei familii de păstori n.r.), de amplasamentul izolat şi de precaritatea drumului de acces. Momentul construcției nu se cunoaște exact, conscripțiile secolului al XVIII-lea menționând existența unei biserici de lemn în această localitate. În memoria colectivă se păstrează amintirea unei inscripții, acum dispărută, ce spunea că la anul 1832 biserica a fost împodobită cu pictură interioară. Această pictură se crede că a fost puternic deteriorată în urma mutării edificiului cu aproximativ 100 m mai la sud în anul 1912, mutare necesară datorită deteriorării terenului ca urmare a ploilor abundente din anii 1911-1912.

Din cauza poziţionării sale pe versantul unui deal, fundaţia bisericii (edificată din lespezi de piatră) prezintă semne vizibile de instabilitate care au afectat şi şarpanta acoperişului. Ferestrele sunt acoperite de scânduri bătute în cuie. Clopotniţa este distrusă aproape în totalitate de intemperii şi de vegetaţie, iar clopotele au fost furate.

Biserica ortodoxă din lemn cu hramul „Sfântul Nicolae" din satul Cuştelnic, comuna Găneşti, a fost realizată, potrivit tradiţiei, în anul 1751, la care s-a folosit material de la biserica anterioară, aflată pe un alt deal, ea fiind menționată de Micu Clain în conscripția din 1733 și de la o alta, provenind din zona Deda și adusă cu plutele prin Ogra. O găsim menționată și în conscripția lui Buccow din anii 1760-1762, dar și în anul 1805, la conscripția ortodocșilor. Inscripțiile de pe altar și de pe ancadramentul intrării în naos, vin și întăresc tradiția mai sus menționată. Biserica este deosebită atât din punct de vedere arhitectural, cât şi al tehnicilor folosite la construcţia acesteia, dar mai ales prin decoraţiuniile scupltate la intrarea în pronaos şi naos. Biserica atrage atenția atât prin armonia proporțiilor, cât și prin cele două intrări, ale căror ancadramente au forma găurii de cheie, fiind o formă foarte rar întâlnită, doar la biserica „Sf.Nicolae" din Lăpușna, fiind și singurele din țară. Faptul că atât locaşul ca şi contrucţie, cât şi pictura acestuia au fost considerate extrem de importante o arată şi donaţia de 10 000 de lei făcută în perioada interbelică de către Nicolae Iorga, bani ce au fost folosiţi la restaurarea integrală a bisericii.

În prezent locaşul are acoperişul grav afectat, recent fiind montată o prelată, ancorată cu sârmă şi fixată în cuie în corpul de lemn al bisericii, menită să stopeze efectul nociv produs de infiltraţiile pluviale asupra edificiului. În lipsa identificării unor fonduri financiare destinate refacerii acoperişului şi înlocuirii şindrilei, soluţia pentru care s-a optat în prezent reprezintă o variantă de compromis care convine din punct de vedere tehnic, însă contrastează puternic din perspectivă estetică şi se află în contradicţie cu prevederile legale care reglementează intervenţiile asupra monumentelor istorice. Fundaţia prezintă fisuri şi deplasări ale lespezilor de piatră, destabilizând întreg edificiul. Geamurile

ferestrelor lipsesc, accentuând acţiunea factorilor de degradare. Pictura de pe pereţii interiori ai bisericii este grav afectată, fiind estompată aproape în totalitate.

Monumentul istoric nu este valorificat, nici din punct de vedere religios (obiectele de cult şi icoanele au fost strămutate în alte biserici, în incinta sa nu se oficiază serviciu religios), nici turistic.

Ne rămân speranţele că într-o zi va fi altfel?

Ca şi în cazul bisericilor săseşti din Mureş, pe care le-am prezentat în urmă cu ceva vreme, am încercat să găsim câteva răspunsuri şi, de ce nu, speranţe la Direcţia Judeţeană de Cultură şi Patrimoniu Naţional Mureş. Cu aceeaşi bunăvoinţa şi amabilitatea domnul director Nicolae Baciut ne-a prezentat situaţia nu doar de la cele trei biserici - cea de la Troiţa, comuna Găleşti, cea de la Chinciuş, comuna Adămuş şi cea din satul Cuştelnic, comuna Găneşti, ci şi din alte locuri din judeţ. Problema este că lucrurile, deşi există o deschidere chiar din partea celui care conduce această instituţie, ca unul care a contribuit la conservarea unor dintre ele, lipsa de iniţiativă a comunităţilor ucid şi ultimele licăriri de speranţă.

Domnule director, cum au ajuns cele trei biserici în această stare de degradare?

Un răspuns simplu nu este posibil. Lucrurile sunt complexe şi ele se înscriu într-o durată de timp destul de mare. În 1941, de pildă, în Transilvania erau peste 1400 de biserici de lemn. În judeţul Mureş erau, în aceeaşi perioadă 224 de astfel de monumente. În 1986, mai rămăseseră doar 70, iar în anul 2005, 65 de biserici de lemn. Putem spune că şi istoria a fost împotriva lor din mai multe motive. Primul motiv al degradării bisericilor de lemn este unul care pleacă din natura materialului. Lemnul este mult mai expus decât alte materiale de construcţie. Aceasta a făcut ca multe biserici de lemn să aibă de suferit din cauza calităţii materialului.

Apoi este un lucru care, în judeţul Mureş are o conotaţie aparte. Multe dintre bisericile de lemn sunt situate într-o zonă Valea Mirajului, numită şi Valea Plângerii, în care elementul ortodox românesc a fost într-o descreştere continuă, ajungându-se, în unele locuri, până la dispariţia credincioşilor. Bisericile au rămas, dar nu a mai avut cine să se ocupe de ele. În alte localităţi din Mureş bisericile de lemn fie au fost amplasate marginal faţă de localitate, fie au devenit neîncăpătoare pentru nevoile comunităţii şi atunci inevitabil s-a luat decizia să se ridice biserici noi, de piatră, rămânând ca grija faţă de bisericile de lemn să fie mult mai scăzută şi interesul să se direcţioneze spre locaşurile în care se slujea. Apoi, pentru că ar fi trebuit să se aibă grijă şi de aceste biserici intră în discuţie lipsa banilor.

Cel puţin în ultimii 20 de ani, numărul tot mai mic al locuitorilor din satele mureşene, îmbătrânirea populaţiei au dus, inevitabil, la lipsa susţinerii financiare pentru intervenţii măcar de urgenţă acolo unde era cazul. Principalul punct vulnerabil, de unde încep toate neajunsurile ulterioare pentru bisericile de lemn, este acoperişul. Aceasta în cazul bisericilor de lemn este din draniţă (şindrilă n.r.). Draniţa, la modul ideal, dacă este bine tratată şi conservată ţine 20 de ani. După această perioadă, ar trebui reparate şi înlocuite draniţele stricate. Dacă nici acest lucru nu se întâmplă, acele zone ale învelitorii devin vulnerabile şi cu consecinţe în ce priveşte interiorul bisericii de lemn. Fiindcă multe dintre bisericile de lemn nu sunt doar monumente de arhitectură, ele sunt şi zugrăvite cu pictură de foarte bună calitate şi atunci grija ar fi trebuit să treacă şi spre acest aspect.

Ce se poate face pentru aceste monumente?

Ca unul care cunoaşte foarte bine fenomenul, întrucât sunt autorul unui dicţionar de monumente istorice, biserici de lemn din judeţul Mureş şi am bătut cu pasul toate bisericile, personal consider că trebuie să avem în calcul care este puterea comunităţilor în care se află biserici de lemn şi care ar putea, cu sprijinul statului român, să intervină pentru bisericile de lemn.

Eu văd, ca singură soluţie - în contextul îmbătrânirii şi reducerii numărului locuitorilor din satele care au şi biserici de lemn - o strategie naţională pentru salvarea bisericilor de lemn, fiindcă ele nu sunt doar elemente de arhitectură, care adăpostesc valori de patrimoniu bisericesc, ci sunt şi martore ale existenţei a poporului român. În Mureş, şi nu cred că doar aici, sunt localităţi în care singurul martor al existenţei unei comunităţi româneşti ortodoxe sau greco-catolică este biserica.

Sunt biserici, îmi vine în minte acum cea din localitatea Nicoleşti, în care nu există nici un credincios ortodox. Biserica este veche, de secol al XVII-lea. Locaşul de la Nicoleşti este însă un caz fericit, pentru că acolo s-au mai făcut intervenţii şi biserica este păstrată, dar este, ceea ce aţi văzut şi dumneavoastră, la Cuştelnic, o biserică pentru care în 1938 a dat bani chiar şi Nicolae Iorga pentru reparaţii, care între timp a ajuns într-o situaţie care ar trebui să îngrijoreze atât administraţia locală (cea de la Târnăveni, de care aparţine localitatea Cuştelnic), dar şi pe credincioşi. Însă pentru că serviciul divin se oficiază într-o biserică de piatră, locaşul de lemn, pentru ei, a trecut în plan secund. Din punct de vedere legal, ca monument istoric, au obligaţia să facă demersuri pentru a o salva. Cred că în prezent pentru această zonă a bisericilor de lemn, locaşul din satul Cuştelnic, este cazul cel mai disperat.

La celălalt pol este biserica mănăstirii de la Lăpuşna, care a fost restaurată cu finanţări, de la bugetul de stat, de la Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi a fost restaurată nu numai construcţia, ci şi pictura. Poate fii un model de restaurare de foarte bună calitate. De asemenea s-au restaurat şi alte biserici: cea de la Săcalu de Pădure, la Culpiu, la Reghin, Sărmăşel şi Sărmaşu.

În unele situaţii s-a mers pe varianta transformării bisericilor de lemn în spaţii muzeale. Fiindcă nu se mai slujeşte în ele s-au creat condiţii ca acestea să devină păstrătoare ale patrimoniului bisericesc şi să poată să fie vizitate. Este, în primul rând, cazul bisericii de lemn de la Reghin, apoi al celei de lemn de la Sărmaşu. La Nadeşa unde a fost organizat spaţiul bisericii de lemn ca spaţiu muzeistic, lucrurile n-au fost aşa cum s-a dorit şi biserica cu mulţi ani în urmă a fost prădată şi o parte din bunuri au dispărut fără a mai putea fi recuperate. Sigur, cred că administraţiile locale ar putea să contribuie mai mult. Chiar şi asigurarea pazei ar fi un plus. Bugetul alocat de Consiliului Judeţean este limitat, iar nevoile pe care le reclamă restaurările şi reparaţiile la bisericile de lemn sunt mult mai mari decât ceea ce pot administraţiile locale să facă, iar puterea financiară a comunităţilor intră puţin în discuţie.

Pentru că aţi amintit de biserica de la Nicoleşti, ce s-a întâmplat acolo - dacă nu exista nici un credincios - să se reuşească refacerea bisericii? Cum s-a reuşit? E un exemplu pozitiv şi ar trebui menţionat.

Nu este corect că mă dau ca exemplu, dar această poveste datează din vremea în care nici nu mă gândeam că voi ocupa această funcţie. Lucram la televiziune şi am descoperit această biserică cu hramul Sfântului Nicolae. Numele meu de botez este Nicolae şi atunci am considerat că este o îndatorire de suflet, una personală. Împreună cu protopopiatul de la Târgu Mureş, am adunat materiale şi, mă rog, am obţinut puţinele aprobări de care aveam nevoie - se întâmpla prin anii '93, încă n-apăruse Legea Patrimoniului - şi m-am transformat în meşter şi am bătut eu draniţă pe acoperiş pentru biserică. Apoi am dat cu ulei de transformator, ca lemnul să dureze mai mult. Nici nu mă gândeam atunci că voi ajunge cândva să-mi fie atât dragi bisericile.

Acela a fost începutul apropierii mele de aceste monumente. Am editat cinci monografii de biserici din lemn. Pentru judeţul Mureş cred că există una dintre cele mai complexe lucrări dedicate acestor monumente, aproape 700 de pagini, volumul I, „Biserici de lemn din judeţul Mureş", documentaţie foarte bine făcută de un împătimit, Ion Eugen Man, care lucrează în prezent la volumul 2.

De asemenea din partea noastră există o deschidere totală pentru cei care vor să facă ceva pentru bisericile astea. Nu doar că le punem la dispoziţie lucrurile care ţin de noi ca Direcţie, ci în multe cazuri toată documentaţia până şi planul de situaţie şi proiecte pe care n-ar trebui să le mai plătească. Dar trebuie responsabilizate şi comunităţile locale pentru că, bisericile sunt în primul rând ale lor. Iar conform legii, primii care răspund de ele sunt acestea. Direcţiile pentru Cultură nu au alocate fonduri pentru intervenţii la monumente în general, nu doar la bisericile de lemn.

Există un Plan Naţional de Restaurare, există fonduri care se alocă prin Secretariatul de Stat pentru Culte. Sigur, banii trebuie ceruţi, fiindcă n-o vină nimeni să te întrebe: „Ce biserică este stricată, am vrea să-ţi dăm bani". Aşadar comunităţile locale trebuie să facă o parte a documentaţiei şi să o înainteze. Este adevărat o parte dintre ele costă şi abia apoi să solicite finanţarea. Poate că visez, am dreptul să visez, o politică naţională în ceea ce priveşte salvarea bisericilor de lemn şi includerea lor într-un circuit turistic şi religios ar putea să atragă şi fonduri europene.

Aşadar există vreo speranţă ca în viitor să existe un traseu cultural-religios care să includă şi aceste biserici?

Noi am făcut proiecte, câteva seminarii şi conferinţe pe tema acesta. Am invitat specialişti, dar şi colegi directori din ţară însă, în momentul în care accesul spre aceste biserici de lemn înseamnă să parcurgi nişte trasee care-ţi pot distruge mijlocul de transport aceste monumente au şanse din ce în ce mai mici. Inevitabil, pentru a putea fi inclusă într-un ghid turistic nu e suficient doar să publicăm broşuri sau pliante, ci trebuie rezolvată şi problema infrastructurii. Sunt bisericii în judeţul Mureş care ar merita să fie văzute de foarte multă lume, dar aceste impediemente le fac total necunoscute. În unele dintre ele se şi slujeşte încă. Revin la Lăpuşna care este biserică salvată, adusă acolo de către Carol al II-lea dintr-o altă localitate şi reamplastă acolo cu scopul de a fi biserică pentru familia regală. Ea este chiar un punct de atracţie şi are şansa ca fiind inclusă în cadrul unei mănăstiri să poată să fie prin ea însăşi promotoare a ideii de biserici de lemn ca loc de reculegere, loc de rugăciune dar şi de a putea fi văzute valori de patrimoniu naţional.

Vorbeam la sfârşitul materialului dedicat Bisericilor evanghelice din Mureş de speranţa că poate într-o zi vom putea urma un traseu cultural precum Castele Bavareze, sau cele de pe valea Loarei. Aici în Mureş, cu instrumentele noastre empirice, am descoperit cel puţin un ghid cu patru trase: Civilizaţii la confluenţă, iar traseele ar fi - Bisericile de lemn ortodoxe, Biserici săseşti fortificate, Oraşe-cetăţi şi de ce nu Castele şi conace. Întrebarea se pune, vor depăşi vreodată aceste propuneri nivelul de litere însirate pe o foaie de hârtie?

Bibliografie:

Man Ioan Eugen - Biserici de lemn din județul Mureș. Monumente de artă populară românească, Editura Reîntregirea, Alba Iulia

Man Ioan Eugen- Studiu istoric privind biserica de lemn „Sf.Nicolae" Cuștelnic-Târnăveni

Sursa: historia.ro

PARINTELE PAISIE DUHOVNICUL

Parintele Paisie Olaru de la Sfinta Manastire Sihastria a fost daruit de Dumnezeu cu darul vindecarii si pacificarii sufletelor ranite de pacate. Invatatura lui teologica era deodata simpla si inteleapta, evanghelica si practica. Parintele Paisie avea o mare forta pasnica de a discerne usor si direct esentialul de secundar, fara sa relativizeze plinatatea credintei traite si fara sa o complice prin piedici inutile.

Asemenea sfintilor din pustie, care concentrau multa intelepciune sfanta in cuvinte putine, Parintele Paisie spunea esentialul in sfaturi parintesti.

Bunatatea sa nu era sentimentalista, iar mania sa nu era patimasa. Ascet si rugator, Parintele Paisie avea o severitate fara crispare si o smerenie fara naivitate : era un om matur duhovniceste si curat cu inima.

Insa darul sau cel mai mare era acela de a linisti sau pacifica sufletul celor ce se marturiseau la el sau cereau binecuvantarea lui. Pacea pe care o transmitea in jurul sau venea din iubirea sa profunda si smerita fata de Dumnezeu si fata de semeni.

Din familiaritatea sa sfanta cu Dumnezeu Atotmilostivul si Iubitorul de oameni, se nasteau rugaciunile si binecuvintarile sale familiare, parintesti si gingase fata de pelerinul credincios : " Binecuvinteaza, Doamne, casa lui, masa lui ... ; da-i, Doamne, un coltisor de rai ". Pronunta aceeasi binecuvantare pentru oamenii de rand si pentru patriarh sau mitropolit. Pacatul risipeste si tulbura iar Sfantul Duh aduna si pacifica, linisteste.

Purtator de Sfantul Duh, prin credinta smerita si rugaciune neincetata, Parintele Paisie duhovnicul aduna mintea in jurul inimii si inima oamenilor langa Dumnezeu, intr-o vreme in care ideologia comunista atee incerca sa rataceasca minti, sa usuce inimi si sa departeze pe oameni de Dumnezeu.

Desi slab si firav la infatisare, Parintele Paisie a fost in ultimii ani ai dictaturii comuniste in Romania un adevarat urias al spiritului romanesc care, in liniste, fortifica Biserica lui Hristos din inimile credinciosilor, in timp ce in zgomotul capitalei se demolau biserici de zid. Dumnezeu singur stie cat de mult pretuieste un duhovnic datator de pace si sanatate a sufletului, atunci cand societatea umana se organizeaza in sistem infernal ! Sfintenia Parintelui Paisie Duhovnicul nu se impunea spectaculos, ci irezistibil de pasnic pentru ca sfintenta umanizeaza pe om, contrar patimilor egoiste care instraineaza umanul din om.

Cartea " Parintele Paisie Duhovnicul ", publicata de Prea Cuviosul Parinte Arhimandrit Ioanichie Balan de la Manastirea Sihastria, ne cheama sa intelegem deodata cat de minunat lucreaza Dumnezeuin mijlocul unui popor smerit si credincios si cat de mare este nevoia de a avea duhovnici adevarati care sa ne lumineze calea dreptei credinte.

+ DANIEL

Mitropolitui Moldovei si Bucovinei

Iasi, la Duminica Ortodoxiei, 7 martie 1993

INTRODUCERE

Dupa trecerea la cele vesnice a Ieroschimonahului Paisie Oaru, din Manastirea Sihastria, in noaptea de 18 octombrie 1990, unul din cei mai mari duhovnici ai monahismului romanesc din zilele noastre, se simtea nevoia unui volum cu cele mai alese sfaturi si povatuiri duhovnicesti, pe care parintele le dadea numerosi lor sai fii sufletesti, calugari si credinciosi.

Aceasta dorinta si datorie, in acelasi timp, se implineste astazi, cu ajutorul lui Dumnezeu si binecuvantarea I.P. S. Daniel, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei, prin publicarea lucrarii de fata, intitulata, in mod firesc, " Parintele Paisie duhovnicul ".

Ieroschimonahul Paisie Olaru s-a nascut la 20 iunie 1897, in satul Stroiesti, comuna Lunca - Botosani, intr-o familie cu cinci copii, fiind cel mai mic la parinti. Tatal sau, Ioan, era padurar, iar mama sa, Ecaterina, casnica. Din botez a primit numele de Petru.

In anul 1921a intrat in viata monahala la Schitul Cozancea din apropiere, luand la calugarie numele de Paisie. In anul 1943 a fost hirotonit diacon, iar in anul l947, preot, fiind pentru putin timp egumen la schitul de metanie.

In toamna aceluiasi an se retrage la Manastirea Sihastria, devenind duhovnic al intregii obsti, pana la sfarsitul vietii sale. Intre anii 1972 - l985 s-a nevoit ca sihastru la Schitul Sihla, iar in ultimii cinci ani a locuit in chilia sa de la Sihastria, fiind bolnav, pana s-a mutat la Domnul, lasand mostenire ucenicilor sai pilda vietii sale de adevarat monah si parinte duhovnicesc.

In aceasta lucrare am introdus la inceput doua convorbiri ziditoare de suflet, realizale cu Parintele Paisie in anii 1984 si, respectiv 1987, pe care le-am publicat in " Convorbiri duhovnicesti ", volumul I si II, fiind pline de har si caldura parinteasca si mult gustate de monahi si credinciosi. Apoi am adaugat cuvantul Arhanandritului Cleopa Ilie, cel dintai fiu duhovnicesc al sau, care evoca unele momente importante din viata Parintelui Paisie Olaru.

In continuare am adaugat un capitol nou, intitulat " Scrisori si invataturi duhovnicesti ", in care sunt prezentate, selectiv, un grup de scrisori adresate staretului Manastirii Sihastria si unor ucenici apropiati, calugari si credinciosi. Apoi am adaugat citeva pagini cu sfaturi parintesti adresate in scris ucenicilor sai sau inregistrate pe banda magnetica in diferite ocazii.

Ultima parte a acestui capitol contine scurte sfaturi si cuvinte intelepte ale Parintelui Paisie, pastrate in memoria si in inima fiilor sai duhovnicesti vrednici de crezare, redate sub forma de capete, necunoscute de cei mai multi dintre noi. Cat despre " Ultimele cuvinte ale Parintelui Paisie despre Rai ", cititorul este indemnat sa cugete mai profund la cele de dincolo de moarte.

Multumesc lui Dumnezeu cu recunostinta pentru realizarea acestei carti mult asteptate, precum si tuturor colaboratorilor, cu care impreuna am adus la bun sfirsit lucrarea de fata, pe care o dorim sa fie o calauza duhovniceasca pe calea mantuirii tuturor iubitorilor de Hristos.

Arhim. Ioanichie Balan

CONVORBIREA INTAI (*)

(*) Aceasta convorbire cu Ieroschimonahul Paisie Olaru a avut loc in vara anului 1984 la chilia sa de la Schitul Sihla si a fost publicata in Convorbiri duhovnicesti - vol. I din acelasi an.

Blandul Ieroschimonah Paisie Olaru este unui dintre duhovnicii cei mai cunoscuti si apreciati din manastirile noastre. De aproape 40 de ani, acest cuvios parinte vorbeste fara odihna cu Dumnezeu si cu oamenii, se jertfeste pe sine si isi pune in cumpana sufletul sau pentru mantuirea numerosilor sai fii duhovnicesti, calugari si mireni, pe care ii creste cu atata caldura si dragoste.

Crescut si format in Schitul Cozancea - Botosani, pina in anul l947, apoi in Manastirea Sihastria, in preajma satelor si in mijlocul naturii, Parintele Paisie a fost inzestrat de Dumnezeu cu un suflet profund sensibil si deopotriva deschis pentru liniste si pentru oameni. Din tinerete iubeste natura, florile, izvoarele, campul inverzit si cerul instelat. Ii sunt dragi slujbele manastiresti, cantarile de miezul noptii, poezia si singuratatea. Dar mai presus de toate ii sunt dragi oamenii, calugarii nevoitori, taranii arsi de soare de la camp, mamele cu multi copii, tinerii nevinovati, batranii impovarati de ani si credinciosii iubitori de Hristos. Pe toti ii primeste cu dragoste, ii asculta, ii marturiseste, ii binecuvinteaza, ii sfatuieste si se roaga lui Dumnezeu pentru ei. Ca i Parintele Paisie este, deopotriva, duhovnic iscusit, atat pentru calugari, cat si pentru mireni.

In nevointa calugareasca, ieroschimonahul Paisie Olaru este tipul sihastrului consacrat, care nu poate renunta usor la liniste, la viata retrasa de schit, la chilia lui modesta de lemn, asezata in mijlocul naturii sau la margine de codru. In schimb, viata de obste din marile manastiri, cu calugari multi, cu program impus, cu zgomot si griji de tot felul, ii este mai greu accesibila.

In duhovnicie, sfintia sa are o mare experienta a vietii interioare. Evita multimea, unde mai greu poate da roade profunde si de durata. Individual insa, prin taina Spovedaniei lucreaza mult, cu ajutorul Duhului Sfant. Aici, ca in fata tronului ceresc de judecata, se roaga, intreaba, asculta, trezeste sufletul, desteapta constiinta omului, pune leac potrivit pe rana, da speranta si tamaduieste. Intai incepe de la rugaciune si spovedanie, apoi adauga untdelemnul cuvantului. Parintele Paisie este un duhovnic al inimii. El se adreseaza mai mult inimii decit mintii. Se smereste el cel dintai, si chiar lacrimeaza, ca sa convinga si pe fiii sai sufletesti sa se smereasca si sa-si planga pacatele.

Cu putine cuvinte, parintele Paisie reuseste sa ridice moralul oricarui suflet care bate in usa chiliei sale, il izbaveste de deznadejde si ii promite iertarea si raiul. Pentru marea sa dragoste si mila catre toti, sfintia sa nu infrunta niciodata, nu mustra cu asprime, nu ridica tonul cuvantului; ci il foloseste cu multa maiestrie, ca un medicament rar pe rana deschisa. Parintele Paisie este un duhovnic pretios pentru zilele noastre. El reuseste sa castige mai multe suflete pentru Hristos decit altii, pentru ca staruie mai mult, pentru ca lucreaza mai profund sufletul omului, pentru ca iubeste mai mult si se adreseaza direct inimii. El isi incepe deodata dialogul cu Dumnezeu si cu omul, prin rugaciune si cuvant, prin spovedanie, dezlegare, sfatuire si canon. Dialogul cu sfintia sa este un dialog emotional, al inimii, al bucuriei si al lacrimilor. Un dialog aproape harismatic, al increderii si sperantei de mantuire.

Parintele Paisie nu vorbeste aproape deloc despre iad. In schimb, despre rai si fercirea dreptilor vorbeste permanent ucenicilor sai, pentru ca este un parinte al dragostei si nadejdii. De aceea si salutul sau obisnuit catre fiii sai duhovnicesti este acesta : "Sa ne intilnim la usa raiului !".

La virsta sa de aproape 90 de ani, bunul parinte Paisie Olaru se simte obosit. Aceasta l-a indemnat sa se retraga in ultimii ani la Schitul Sihla, ca sa fie mai linistit, mai aproape de cer, de Dumnezeu. Dar si aici il cauta oamenii - calugari, stareti, preoti, credinciosi de aproape si de departe - pe care ii primeste cu aceeasi obisnuita dragoste, in numele lui Hristos si toti se intorc intariti si hraniti duhovniceste. Odata cu seara, parintele Paisie isi aprinde lumanarea, se roaga in taina, citeste din sfintele carti, canta ceva spre lauda lui Dumnezeu, apoi se odihneste doua ore pe obisnuita lavita. La miezul noptii, cand suna clopotul, isi ia tolagul si coboara de sub stancile Sihlei la biserica sa asculte slujba Utreniei.

Asa isi traieste bunul nostru parinte duhovnicesc ultimii ani ai vietii sale pamantesti. Nu se teme de ceasul mortii, nici de diavoli, nici de muncile iadului pentru ca in toata viata a iubit pe oameni si pe Dumnezeu; pentru ca s-a jertfit pentru mantuirea altora. Nadejdea lui este Hristos, Mantuitorul lumii; averea lui este smerenia; iar lauda lui sint numerosii sai ucenici, pe care i-a crescut si care se roaga pentru el.

Dorinta realizarii unui dialog cu parintele Paisie m-a indemnat sa urc adeseori muntele Sihlei spre a-i cere cuvant de folos pentru mine si pentru toti cei ce iubesc pe Hristos. Iata-ma sus, langa chilia batrinului. Lucreaza la mica lui gradina de legume. Ma apropii si-i sarut mana care a mangiiat atatea suflete.

1. Binecuvantati-ma, prea cuvioase parinte Paisie !

- Domnul si Maicula Lui sa ne binecuvanteze pe toti, parinte Ioanichie !

2. Am venit sa va vad si sa primesc cuvant de folos de la sfintia voastra.

- Acum, noi batranii nu mai avem cuvinte de folos cum aveau parintii nostri. Ne-a luat Dumnezeu darul si puterea cuvantului, pentru ca nici noi, nici cei ce ni-l cer nu-l implinesc cu fapta. Spunem noi cate un cuvant de sfatuire celor care vin pana aici, dar cind aud ca trebuie sa-l puna in practica, adica sa se roage mai mult, sa posteasca, sa ierte pe aproapele lor, se intorc abatuti acasa. Spun la unii de zece ori sa lase betia si desfranarea ca sa nu-si piarda sufletul, dar ei, desi fagaduiesc, il fac mai departe. Am insa si suflete care ne intrec pe noi. Numai cat deschid gura, ei si incep a face cu fapta lucrul lui Dumnezeu. Dar sa stam oleaca, colo, pe banca in cerdacul chiliei.

3. Pairinte Paisie, spuneti-mi cateva cuvinte despre satul natal, despre parintii sfintiei voastre si despre anii copilariei.

- Intrebarea sfintiei tale ma indeamna sa ma fac mic, sa ma vad in satul meu natal, Stroiesti din comuna Lunca, judetul Botosani, si in casa parintilor mei, Ioan si Ecaterina Olaru. Tin minte ca tatal meu a fost padurar la boieri toata viata lui, pina la adinci batranete. Parintii mei au avut cinci copii, patru baieti si o fata. Cel mai mic dintre ei am fost eu. Imi aduc aminte ca tata m-a dus la scoala din sat pentru prima data si m-a prezentat profesorului meu de atunci, cu numele Sandru. La noi in sat nu se invatau mai mult de trei clase primare. In acesti trei ani am fost premiantul clasei. La sfarsitul anului imi cantau baietii : "Ai ascultat, ai invatat, coroana ai luat !". Pe atunci se dadeau ca premii carti cu vietile sfintilor. Sigur ca ma mandream ! Parintii mei, Ioan si Ecaterina, au trait in pace si mergeau la biserica regulat, mai ales la sarbatori mari. Tin minte, la Pasti, dupa Inviere venea tata de la biserica cu pasca sfintita si cu oua rosii intr-un stergar frumos. Noi il asteptam sa vina si cind intra in casa, zicea : "Hristos a inviat ! ", iar noi raspundeam : "Adevarat a inviat ! " . Apoi, tata ne atingea cu pasca sfintita la frunte.

4. Ce sfaturi mai deosebite va dadeau parintii in ani copilariei ?

- Ca sfaturi, mai mult ne invatau cu viata lor, fiind oameni simpli. Dar nu i-am auzit niciodata sa se certe sau sa injure. Tata stia Paraclisul Maicii Domnului pe de rost, precum si alte rugaciuni si se ruga cu glas tare ca auzeam si noi. Zicea ca preotul : "Domnului sa ne rugam !" si se batea cu pumnul in piept. Iar mama era prietenoasa cu toata lumea si ne spunea de multe ori : "Mai baieti, sa fiti cuminti, ca sa nu dam cinstea pe rusine ! "

5. Dar de preotul care v-a botezat si de batranii satului va mai amintiti?

- Pe preotul care m-a botezat il chema Gheorghe Bercea si pe prezvitera Profira. Parca il aud pe parintele cantand in biserica : "Aghios, Aghios ... !" si se batea cu pumnul in piept. Pe atunci batranii isi lasau mustati si purtau parul retezat, iar copiii, mare, mic le dadeau "Buna ziua".

6. Cand v-au murit parintii?

- Mama mea a murit in timpul razboiului din 1913, iar tata a murit in anul 1923, cind eram la manastire.

7. Cine v-a indemnat sa intrati in viata calugareasca?

- Vietile Sfintilor m-au indemnat la calugarie si dragostea mea pentru Domnul !

8. In ce an ati intrat la manastire la Schitul Cozancea?

- Am intrat in manastire dupa razboi, in anul 1921. Ca staret la Cozancea era ieromonahul Vladimir Bodescu. Tot in timpul lui am fost si calugarit. Dar schitul il cunosteam inca din copilarie, ca, desi eram obraznic, biserica imi era draga. Am capatat dragoste de biserica din cartile ce le primeam premiu la scoala.

9. Ce duhovnici mai sporiti erau pe atunci la Cozancea?

- Am apucat pe atunci calugari si duhovnici sporiti la Cozancea, pe care ii socoteam inainte vazatori. Duhovnicul meu era parintele Calinic Susu, mare nevoitor si lucrator al rugaciunii. El de multe ori ma scula Ia rugaciune. Iar cind ma chema la biserica la miezul noptii, imi zicea : "Hai sa mergem la biserica, ca secerisuI este mult si lucratorii putini ! ". Ma suparam cand ma scula prea degraba, dar cand mergeam la utrenie, il gaeam, ori asteptind pe pragul bisericii, ori umbland imprejurul ei.

10. In ce an v-ati calugarit, parinte Paisie?

- Calugaria mea a fost in anul l922, vara, in iunie; dar a fost prea pripita, caci m-a calugarit pe caz de boala. Staretul meu de atunci, Protosinghelul Vladimir Bodescu, m-a tuns cu mainile lui, schimbindu-mi numele din Petru in Paisie.

11. Ce ascultari si ispite mai deosebite ati avut in primii ani de manastire?

- In Schitul Cozancea era viata de sine, iar eu eram randuit cu toata treaba in ograda staretiei si ma bucuram cand puteam sa iau parte la sluibe. Mai tirziu am fost randuit paraclisier la biserica. Insa am avut si multe ispite la inceput, fiindca ma socoteam ca stiu ceva si ca pot ceva. De multe ori ma maniam : fiind prea incercat de parintele staret si uneori imi zicea gandui sa ma intorc in lume, ca am cu ce trai. Dar cind ma duceam la duhovnic si ma marturiseam, indata ma linisteam.

12. In ce impirejurare v-ati retras la liniste in codrii din preajma Schitului Cozancea si cati ani ati sihastrit acolo?

- In anul l925 am avut fericirea sa fac o vizita pe la manastirile din Muntii Neamtului, in care timp am ajuns si la Schitul Sihla, unde am ramas mai multe zile. Atunci am intilnit multi pustnici in apropierea Sihlei si la Rapa lui Coroi. De atunci, mai ales, mi-a placut sa traiesc in singuratate si sa ma departez de lume. Acest gand m-a indemnat sa ma retrag la munti. Am incercat sa vin la Manastirea Sihastria, dar staretul de atunci, Ioanichie, nu m-a primit fara blagoslovenia starelui meu. Din aceasta pricina am indragit o poienita aproape de Schitul Cozancea, unde ma retrageam din cand in cand pentru rugaciune si liniste. In anul l930, schimbandu-se staretul meu, noul egumen mi-a dat voie sa-mi fac o casuta cu trei chilii in acea poienita, unde mi-am facut o mica gradina si am plantat pomi roditori si vita de vie. Acolo ma linisteam noaptea, dar ascultarea o aveam tot la manastire, la biserica. In acea casuta aveam si un mic paraclis. Acolo am petrecut 18 ani, adica pina in l948, cind am venit la Sihastria.

13. Ce ispite mai deosebite ati avut la liniste si cum le-ati biruit ?

- In acest rastimp de aproape douazeci de ani, nu am avut prea mari ispite de la diavoli, ca nu prea ii suparam. Doar de la trup eram mai mult ispitit, ca intrasem in razboi cu cei sapte ispititori, adica cele sapte pacate de moarte, pe care de multe ori le implineain. Dar, prin rugaciune, prin smerenie si rabdare, le biruiam cu darul lui Dumnezeu.

14. Ce ucenici mai deosebiti ati avut la liniste ?

- Am avut mai multi, dar cel mai sporit a fost fratele parintelui Cleopa, anumne Gheorghe Ilie. Mi-aduc aminte ca locuia in chilie cu alt frate batran, care nu stia carte, si era foarte tacut si nevoitor la rugaciune si la post. Odata, pe cand se rugau ei impreuna seara, fratele Gheorghe si-a croit doua palme, singur, peste obraz, ca sa-si alunge somnul. Atunci batranul speriat, a sarit de la rugaciune si a venit la mine, zicand ca a innebunit fratele Gheorghe si numai pot citi pravila impreuna. Dar eu i-am linistit pe amandoi. In alta zi lucram la vie cu fratii. Seara, l-am trimis pe fratele Gheorghe Ilie sa pregateasca masa. Cand venim noi gasesc pe masa un mic biletel pe care scria : "Iarta-ma, parinte Paisie, plec pentru cinci zile sa ma pocaiesc ! " Mancam noi, ne facem pravila de seara si ne culcam. Pe la miezul noptii ma pomenesc ca bate cineva in geam. "Cine-i acolo ?" intreb. "Blagosloveste, parinte Paisie, sunt fratele Gheorghe pacatosul". "Fratele Gheorghe este plecat pentru cinci zile la liniste sa se pocaiasca ! " i-am raspuns; apoi i-am dat drumul in chilie. Era obosit si speriat. " Ce-ai patit ?" l-am intrebat. Iar el mi-a raspuns : "Am gasit o groapa in padure si mi-a venit in minte sa stau acolo cinci zile ca sa postesc si sa ma rog. Dar cand citeam din Ceaslov rugaciunea de seara si acatistul Sfintor Voievozi, am auzit un glas infricosat : "Ce faci aici ?" Era vrajmasul ! Atunci, de frica, repede am luat Ceaslovul si nu stiu cum am ajuns aici. Ma rog de ma iarta, parinte Paisie". "Dumnezeu sa te ierte, frate Gheorghe, i-am raspuns. Asa palesc cei ce fac orice lucru fara blagoslovenie ! ".

Dupa ce a plecat fratele Gheorghe Ilie la Manastirea Sihasatra, mi-atrimis Dumnezeu alt ucenic bun, tot Gheorghe il chema. Era din satul Flamanzi, a fost cioban la oi toata viata lui si nu s-a casatorit niciodata. Un batran minunat cu plete albe si cu barba. Prima intilnire a fost intr-o seara de iarna. Pe cand eram la vecernie, numai ce apare inaintea bisericii, descult, cu fata senina, isi stergea picioarele de zapada. Eu atat pot sa spun despre el, ca mi-a fost ucenic la chilie opt ani de zile, ca ma intrecea in toate, si in post, si in rugaciune, si in smerenie si nimic nu facea fara blagoslovenie.

15. Ce bucurii duhovnicesti mai deosebite ati avut la Schitul Cozancea ?

- Am avut destule bucurii cat am stat la liniste in casuta mea din poienita, mai ales cand ma rugam noaptea si foloseam sufleteste pe altii. Dar, cele mai sfinte bucurii duhovnicesti le-am simtit la biserica, in timpul Sfintei Liturghii.

16. In ce an v-ati facut schivnic ?

- Gandul si dragostea de liniste, de mai multa rugaciune, m-au indemnat in anul 1933 sa primesc marele si ingerescul chip, adica schima mare, cu scopul de a-mi indrepta viata si ca un fel de pregatire duhovniceasca pentru pustiile sihastresti, unde doream sa ma retrag.

17. Ce egumeni si duhovnici mai iscusiti ati cunoscut la Schitul Cozancea ?

- Ca egumeni pana in 1933 am avut pe protosinghelui Vladimir Bodescu si ieroschimonahii Vitalie Pauca si Dosoftei Tincu. Iar dupa 1933 am avut pe ieromonahul Vasian Cuvuliuc, pina in 1947. Dintre duhovnici, au fost mi vestiti ieromonahil Calinic Susu, fostul meu duhovnic, si Conon Gavrilescu, vestit in tot tinutul Botosanilor. Apoi, ierodiaconii Nicon Draguleanu mare cantaret, Gherasim Vieru sl alti cativa calugari iscusiti.

18. Veneau credinciosi in sarbatori la Schitul Cozancea ?

- Venea multa lume la schit, din toate partile. Unii pentru citit, altii pentru Sfantul Maslu, pentru spovedanie si pentru sfatuire si se intorceau la casele lor multumiti. La chilia mea din padure, insa, veneau mai putini, ca nu eram preot.

19. Ce sfaturii duhovnicesti dadeati ucenicilor ?

- Pana a nu fi preot si duhovnic, pe mireni nu-i prea sfatuiam, decat numai pe cei mai apropiati ii indemnam sa se roage mai mult, sa citeasca la psaltire, sa faca metanii, sa posteasca, sa se impace unii cu altii si ii duceam la duhovnici in schit sa se spovedeasca. Pe ucenici, insa, eram nevoit sa-i invat, dar mai mult cu fapta decat cu cuvantul. Iar ei, cand vedeau ca ma scol la rugaciune, ca postesc, ca tin tacere si ma port bland cu ei, se sileau sa faca chiar mai mult decit mine. Dupa hirotonie, eram nevoit sa incerc si cu cuvantul sa-i folosesc pe ucenici, desi nu corespundeam nici cu viata, nici cu invatatura. Dar cu darul lui Hristos, ma sileam sa-i impac pe toti si sa se intoarca de la chilia mea linistiti.

20. Cand ati fost hirotonit diacon si preot ?

- Diacon am fost hirotonit in anul 1943, iar preot si duhovnic in anul l947 , de episcopul Valerie Moglan, cand, din nefericire, am fost numit si egumen la Schitul Cozancea. Ca, fiind trimis la Mitropolie cu niste jalbe, am fost hirotonit fara voia mea preot si m-am intors inapoi staret. Atunci am fost nevoit sa-mi las chilia din padure si sa cobor in manastire. Adica am dat linistea si pacea inimii pe tulburare.

21. Intrucat v-a fost drag sa ingrijiti de cei bolnavi, spuneti-mi cate ceva despre sfarsitul frumos al ucenicilor sfintiei voastre.

- Da, am avut dragoste sa ajut pe cei bolnavi, dar nu ca pentru Dumnezeu, ci ca o datorie omeneasca, avand prea putina mila. Daca ar fi sa scriu despre sfarsitul frumos al tuturor calugarilor pe care i-am ingrijit, as face o carte intreaga. Insa acum voi aminti pe scurt numai pentru unii, ca sa stie cei doritori, despre sfarsitul frumos al celor ce trec din moarte la viata. Mi-amintesc de un frate cu numele Gheorghe Cozmanciuc, mare nevoitor. Acesta imbolnavindu-se, m-a chemat la patul lui si a cerut sa-l facem calugar. A treia zi dupa calugarie, s-a impartasit cu Sfintele Taine, si-a cerut iertare de la toti si fiind pe mainile mele, si-a dat sufletul lui Dumnezeu. Un ierodiacon, Gherasim Vieru, iarasi imbolnavindu-se, m-a chemat sa-i citesc Paraclisul Maicii Domnului. Cind l-am citit pana la jumatate si-a dat sufletul in bratele Domnului. Alt ierodiacon, Nicon Draguleanu, mare ostenitor, m-a chemat intr-o zi si mi-a zis sa-l incui in chilie, si sa vin la el a doua zi la ora opt, " ca sa cantam impreuna cu ingerii Aliluia ". Fiind spre Duminica, eu m-am zabovit cu lumea si nu am putut fi la chilia lui la ora opt. Cind am intrat la el, era ora noua, iar parintele Nicon abia murise, ca era inca cald. Am plans si am regretat mult ca nu am venit cu o ora mai devreme sa cantam impreuna cu ingerii Aliluia ! Am cunoscut si un alt batran minunat, monahulGherman Condurache, un batran de aproape 90 de ani, fost cioban toata viata si cu suflet curat. Avea mare evlavie la Sfantul Nicolae si i se ruga cam asa : " Sfinte Neculai, indura-te de mine pacatosul. Eu batran, tu batran, ai mila de mine !". L-am gasit mort in chilie intr-o vara si l-am dus printre flori la biserica, in sunetul clopotelor. Era pe la Sfintii Imparati. Nu-l pot uita nici pe monahul Ghenadie Avatamanitei, care mi-a fost ucenic de chilie opt ani de zile. El imi spunea de multe ori : " Parinte Paisie, eu in toata viata mea nu am dormit pe pat, iar de medicamente nu am stiut ". Cind ma imbolnaveam, batranul facea metanii langa patul meu sa ma fac sanatos, ca sa nu mor eu inaintea lui. Cind era in ceasul mortii, a cerut sa-l scot afara din chilie. I-am implinit dorinta si l-am asezat pe iarba cu fata spre rasarit si asa a adormit, pe pamantul gol, cum era deprins din tinerete, ca cioban la oi. Dumnezeu sa-i ierte pe toti. In memoria mea mi-a ramas smerenia si simplitatea lor, caci nu erau oameni invatati, cu multa carte, dar tot ce apucasera si ei de la inaintasii lor, tineau cu sfintenie; adica pravila de chilie, slujbele bisericii si lucrul mainilor. Ba si cu rugaciunea mintii cred ca erau destul de sporiti.

22. In ce an ati intrat in obstea Manastirii Sihastria si cum era viata duhovniceasca pe atunci in aceasta manastire ?

- Am venit la Sihastria in anul l948. Ca staret era parintele Cleopa. Aici era pe atunci adevarata viata de obste. Am apucat parinti care nu aveau in chilie nimic, afara de pat si citeva carti de rugaciuni. Parintele Dometian, un calugar batrin si sporit, era nelipsit noaptea de la biserica. El incepea regulat miezonoptica. Un alt calugar smerit, parintele Cristofor, care ingrijea de bolnavi, il aducea noaptea la biserica in spate pe fratele Mihai, care era paralizat. Toti fratii erau obligati sa vina la utrenie, iar cine nu venea, nu manca a doua zi. Toti erau multumiti ca domnea pacea si linistea in sfanta Manastire Sihastria.

23. Ce ascultare deosebita ati avut la Sihastria ?

- Am fost randuit de parintele Cleopa cu spovedania calugarilor si mirenilor care veneau la manastire, iar cind aveam timp mai lucram si la gradina.

24. Cand ati fost transferat Ia Manastirea Slatina si cum era viata duhovniceasca in aceasta obste calugareasca ?

- Ne-am dus la Slatina in toamna anului l949, cu un sobor de 23 de calugari din Sihastria, in frunte cu parintele Cleopa. Am apucat si aici parinti sporiti in cele duhovnicesti, ca parintele arhimandrit Paisie Cozma. Inainte de moarte, parintele Paisie a chemat pe toti parintii si s-a iertat cu toti. Am venit si eu ltnga patul lui si l-am indemnat sa zica " Doamne Iisuse ". Iar el mi-a raspuns : " Parinte Paisie, sunt om pacatos, sunt tare pacatos, dar alt Dumnezeu nu am cunoscut. Lui m-am rugat in toata viata si cred ca El are grija de mine... " ! Si asa zicand, si-a dat duhul in fata noastra. Am mai cunoscut un monah cuvios, pe care l-am luat sub mantie la schivnicie, cu numele Iuvenalie Barsan. Citea mereu la psaltire si iubea ascultarea si tacerea. Era paraclisier si colivar si niciodata nu dadea gres. Iubea saracia, ca nu avea in chilie decit doua haine calugaresti, un tol si psaltirea si intotdeauna era multumit. In timpul nostru s-au adunat la Slatina mai multi frati si era multa ascultare si armonie in manastire, ca ce poate fi mai bun si mai frumos pe pamant decat dragostea.

25. Ati trait un timp la Schitul Rarau. Ce amintiri duhovnicesti pastrati in memorie de la Rarau ?

- Am stat aproape un an si la Schitul Rarau, care depindea de Manastirea Slatina. Acolo se nevoiau cativa calugari, din care cel mai sporit mi s-a parut un calugar orb, anume Nicodim, tare in credinta si iscusit in sfaturi duhovnicesti. Veneau multi credinciosi la el pentru cuvant de folos si se intorceau bucurosi la casele lor. Tot la Rarau, egmnenul schitului m-a intrebat daca am deprins rugaciunea mintii. Eu i-am raspuns ca nici nu am auzit de ea. Atunci el m-a inchis intr-o chilie mica, cu geamurile astupate si mi-a poruncit sa zic mereu " Doamne Iisuse ". Am stat inchis o saptamana. Apoi m-a examinat daca am deprins rugaciunea. I-am spus ca nu am putut-o deprinde. Cind a auzit el, s-a suparat si mi-a zis : " Esti un vas mic si gol " ! " Mai stai in chilie inca o saptamana ca sa inveti rugaciunea mintii ". Am mai stat o saptamana si sambata, cand m-a examinat, ca sa nu-l supar din nou, i-am spus ca am deprins-o. Iar el bucuros mi-a poruncit sa o dau si la altii. Eu insa nici acum n-am deprins cum trebuie rugaciunea mintii, ca nu am viata duhovniceasca si nu iubesc pe Domnul cat ar trebui.

26. Va mai amintiti ceva de folos din timpul cind stateati la Rarau ?

- Mergand eu odata cu ucenicul spre schitul Rarau, am trecut printr-un sat de munte, anume Slatioara. Iata ca imi iese inainte o femeie si-mi spune ca este in casa o batrana, dar nu poate muri ca este certata cu vecina ei. Am intrat in casa, am chemat pe vecina, le-am citit o dezlegare,le-am impacat si cand ieseam din casa, batrana si-a dat duhul cu pace. Sufletul ei astepta impacarea cu toti, ca fara iertare nu ne putem mantui !

27. Cand v-ati intors iarasi la Manastirea Sihastria, cum vi s-a parut viata duhovniceasca aici ?

- In primavara anului 1954 m-am intors din nou la sfanta noastra Sihastrie. Aici viata duhovniceasca era deosebita de cea de la Slatina. La Sihastria era mai multa liniste, parintii mai tacuti, mai smeriti si lume mai putina. Numai cei mai evlaviosi ajungeau pana aici, sau pana la Sihla. Din anul 1954 pana in prezent mi se pare cea mai rodnica perioada din viata mea.

28. Ca duhovnic al Manastirii Sihastria timp de 30 de ani, cum ati implinit aceasta grea ascultare ?

Duhovnicia este cea mai grea ascultare din viata de manastire. De duhovnic depinde mantuirea sau osanda fiecarui suflet care ii este incredintat. De el depinde calugaria fratilor de manastire, cu dezlegarea lui se impartasesc si calugarii si mirenii si tot cu dezlegarea si pe garantia lui se hirotonesc candidatii la preotie. Mare raspundere are un duhovnic si de aceea el se mantuieste mult mai greu decat un calugar sau un mirean. Ca duhovnic al Manastirii Sihastria am avut si multe bucurii duhovnicesti, dar si ispite si uneori dezamagiri. Am avut la spovedanie majoritatea parintilor si fratilor din obste. Cei mai multi si mai ravnitori m-au ascultat au tinut cont de blagoslovenie, s-au spovedit sincer si si-au predat sufletul in mana staretului si a duhovnicului. Acestia m-au bucurat cel mai mult. Iar eu i-am primit ca pe copiii mei sufletesti, i-am mangaiat, i-am impacat cand erau in ispita si i-am invatat sa iubeasca cel mai mult ascultarea, slujba bisericii, tacerea, smerenia si rugaciunea la chilii. Unii dintre frati insa veneau rar la spovedanie, iertau mai greu pe ceilalti, carteau in ascultare si erau uneori nemultumili. Cu acestia aveam mai mult de lucru. Imi trebuia mai multa rabdare si mestesug ca sa-i castig duhovniceste. Uneori ma duceam eu pe la chiliile lor. Alteori le dadeam canon mai usor, ii incurajam mai mult isi ma rugam pentru ei. Pe unii din ei i-am folosit, iar pe altii macar i-am mentinut sa nu cada mai rau si sa ramana in manastire. Cat am reusit, pe cati am dobandit sau pe cati i-am pierdut, stie numai singur Dumnezeu. Un lucru numai stiu, ca pentru toti pe care i-am avut la marturisire si i-am povatuit, voi da socoteala in fata judecatii lui Hristos.

29. Ati primit si calugari din alte manastiri la marturisire ?

- Ca duhovnic eram silit sa primesc la spovedanie sl din alte manastiri, pentru a-i incuraja si a-i indemna la viata curata, dar mai mult i-am indemnat pe calugari sa-si aiba duhovnici in manastirile lor. Preoti mireni prea putini am primit, doar numai din cei cunoscuti din copilarie. Pe langa calugari, insa, am primit, chiar din anul hirotoniei mele, tot felul de mireni. Ei veneau din evlavie si eu nu puteam sa-i refuz, ca zice Domnul : " Pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afara ". Dupa cum stim, credinciosii au mai multa evlavie la calugari, la preotii din manastiri, decat la ai lor. I-am primit pe toti cu dragoste, i-am imbratisat pe toti, i-am impacat, i-am spovedit, le-am citit de sanatate, i-am blagoslovit, celor saraci le-am dat si cate un mic ajutor si i-am slobozit cu pace la casele lor. In peste 35 de ani de duhovnicie, am astazi numerosi ucenici si fii duhovnicesti. Totusi, imi dau seama ca nu am ajuns la inaltimea sufleteasca a unui duhovnic iscusit, ca sa pot corespunde cu faptele, fata de cele ce invat pe altii. Dar am nadejde in harul si mila lui Dumnezeu ca ma va mantui si pe mine, si pe fiii mei duhovnicesti.

30. Vi se pare mai grea duhovnicia mirenilor sau a calugarilor ?

- Este mai grea duhovnicia calugarilor si a preotilor decit a mirenilor, fiindca preotii si calugarii au fagaduinta si raspundere mai mare. Ei cunosc cuvantul lui Dumnezeu si Sfintele Canoane, dar nu-si implinesc datoriile lor, adica gresesc cu voia si cu stiinta lor. Iar mirenii au raspundere mai mica si multe gresesc din nestiinta. Aici se implineste cuvantul Sfintei Evanghelii care zice : " Cui i s-a dat mult, mult i se va cere, iar cui i s-a dat putin, putin i se va cere ".

31. Este bine sa indemnam pe cineva la calugarie si la preotie sau nu ?

- La calugarie, mai ales, este bine sa indemnam, iar la preotie este mult mai greu. Nunai la scaunul de marturisire se poate constata daca fiul duhovnicesc are inclinatie spre bine sau spre rau, daca are vointa sa se pazeasca si pe viitor de pacat si daca iubeste viata curata. Totusi, este bine sa-i mai amanam un timp de la calugarie, ca nu indata sa se hotarasca si apoi sa-si schimbe hotararea. La preotie noi indemnam si recomandam numai pe cei ce au viata curata si nu sunt opriti de Sfintele Canoane. Altfel, nu.

32. Dacavreun fiu duhovnicesc nu asculta si devine rau, duhovnicul lui are vreo vina inaintea lui Dumnezeu ?

- Daca cineva se abate de la datoria lui si nu asculta de sfatul duhovnicului, el singur va raspunde inaintea lui Dumnezeu. Duhovnicul insa, este dator sa se roage lui Dumnezeu pentru intoarcerea lui si sa-l ierte.

33. Ce canon de rugaciune dati unui frate ? Dar unui calugar, schimonah sau ieromonah ?

- Eu nu am dat canon cu numar. Ca frate ascultator, i-am dat sa faca la chilie pravila, dupa Ceaslov, cate un acatist, un paraclis si daca poate, o catisma din psaltire. Iar canon, fratelui de manastire ii dau sa faca de la 40 de metanii in sus; calugarului de la 100 metanii in sus; iar schivnicul dubleaza canonul, pentru ca lui i s-au dat cinci talanti si trebuie sa dea inca pe atatia. Eu am patit-o odata cu canonul. Dupa ce m-am calugarit, m-am dus la duhovnicul meu si l-am intrebat ce canon am de facut. Iar el mi-a zis : " Fiindca esti sub ascultare, sa faci cat poti ! " Dar eu nu eram multumit cu vorba asta si m-am dus si a doua oara sa-l intreb. Atunci parintele duhovnic, cam suparat, mi-a zis : " Daca ma intrebi a doua oara, de acum sa faci canon pana nu mai pori, ca ascultarea in manastire si osteneala obsteasca ridica o parte din canon ! "

34. Ce canon dati celor bolnavi, care nu pot face metanii ?

- Celor batrani si bolnavi li se da canon dupa puterea lor. Daca nu pot face osteneala trupeasca, dar pot zice rugaciuni, sa dubleze rugaciunile cu " Doamne Iisuse ". Traia la Manastirea Sihastria un parinte schimonah, Nicanor Bataca, care, la batranete, nu putea face metanii, iar inchinaciunile le facea de pe scaun. Dupa ce a cazut la pat, nu mai putea face nici inchinaciuni, nici cruce, numai la piept inchipuia semnul sfintei cruci, si asa isi facea canonul. Apdar, fiecare sa faca cat poate si cum poate, dupa sfatul duhovnicului, " ca pe datatorul de buna voie il iubeste Dumnezeu " .

35. Ce canon de pocainta randuiti mirenilor, parintilor care au copii si tinerilor care vor sa se casatoreasca ?

- Mirenilor le dau canon dupa cum se prezinta. Pentru cei cu copii multi, cel mai mare canon este sa-si creasca copiii in frica lui Dumnezeu, si sa nu-i ucida prin avort sau prin sminteala. Cei ce nu au copii sant datori sa faca milostenie, daca au cu ce; iar daca sant saraci, sa nu fure si sa urmeze la biserica. Iar tinerilor le dau canon ca, mai inainte de casatorie, sa fie cuminti si cinstiti; iar dupa cununie, le dau canon sa nasca copii cati le va da Dumnezeu, sa nu faca avorturi, nici sa se pazeasca pentru a nu avea copil. Apoi, sa-si aiba un duhovnic bun, sa se marturiseasca des si sa pazeasca legile Bisericii, postul, infranarea si cumpatarea.

36. Care este datoria principala a celor casatoriti ?

- Crucea casatoritilor este a-si implini toate datoriile legate de taina nuntii. Intai sa nasca si sa creasca copii in frica de Dumnezeu. Apoi, sa fie uniti intr-un gand in toate greutatile vietii si sa-si pazeasca patul neintinat. Daca sotii asculta de Hristos, de Biserica si de pastorul lor sufletesc, pot implini cu cinste datoriile lor crestinesti si-si duc cu usurinta crucea vietii pe care si-au ales-o. ziar daca se indeparteaza de Biserica, de preot si de sfanta rugaciune, ii impresoara ispitele si greutatile vietii, cad in pacate de moarte, isi avorteaza copiii, se ingreuiaza de nasterea de fii si nu se mai tem de poruncile Sfintei Evanghelii " De aceia, multi casatoriti in zilele noastre se cearta unii cu altii, divorteaza si se lipsesc de bucuriile vietii crestinesti.

37. Care sunt datoriile principale ale calugarilor ?

- Calugarii sint datori sa-si pazeasca fagaduinta pe care au dat-o la calugarie, inaintea lui Hristos si a Sfantului Altar. Adica, ascultarea neconditionata, saracia de buna voie si fecioria sau curatenia. Pe langa acestea sa fie smeriti, sa se roage neincetat pentru ei si pentru toata lumea si sa aiba sfanta dragoste, de care atarna toata fapta buna si care le rabda pe toate.

38. Cum trebuie sa fie preotia, atat cei de mir, cit si preotii calugari ?

- Ieromonahii si preotii, in general, sint datori ca in toate zilele sa fie pregatiti pentru Sfanta Liturghie si sa se jertfeasca pentru dreapta credinta in Hristos si pentru mantuirea oarnenilor, dupa putere si dupa darul pe care l-au primit de sus. Ei sunt datori sa marturiseasca cu timp si fara timp pe Hristos; dar trebuie mai intii sa predice cu faptele, adica cu viata lor si apoi cu cuvantul. Adica, asa cum vorbesc, asa sa si traiasca, ca cea mai puternica predica este cea cu fapta si apoi cu cuvantul.

39. Care sant cele mai obipuite ei mai grele ispite ale calugariilor si cum se pot izbavi de ele ?

- Toate patimile calugarilor si ispitele se nasc din doua pacate : din neascultare si din lenevirea la rugaciune. Cand cadem din sfanta ascultare si fugim de biserica, de rugaciune, de metanii si de post, cadem usor in toate ispitele si patimile omoratoare de suflet si ne pierdem mantuirea. Neascultarea si lenevirea la rugaciune, ca si toate celelalte patimi, se vindeca prin marturisire curata la duhovnic, prin canon si prin plantarea faptelor bune in locul pacatelor care ne stapanesc. De mare ajutor pe calea mantuirii ne sunt smerita cugetare si smerenia, care spala pacatele si biruiesc diavolul.

40. Care sunt dupa experienta ce o aveti de la spovedanie, cele mai grele pacate care bantuie astazi in randul credinciosilor si cum se pot izbavi de ele ?

- Dupa cum se stie, doua sunt cele mai grele patimi care stapanesc astazi in randul mirenilor : betia si desfranarea. Acestea strica multe familii si ucid nenumarate suflete omenesti. Insa, daca se caiesc de aceste pacate, daca le marturisesc la preoti si le parasesc, se vindeca prin canon.

41. Ce fapte bune trebuie sa aiba staretul si duhovnicii unei manastiri, pentru a fi vrednici pastori de suflete ?

- Atat staretul, cat si duhovnicii sa se faca ei pilda tuturor, prin dragoste si smerenie. Numai asa se pot mantui si ei si pe altii.

42. Ce canon dati pentru avort si ucidere de copii ?

- Pacatul avortului si al uciderii in general se pedepseste cu parere de rau an toata viata, parasirea pacatului, canon de metanii in fiecare zi, post pana seara miercurea si vinerea, nastere si botezare de copii in locul celor avorttli si oprire de Sfintele Taine de la sapte ani an sus. Femeile, insa, se pot impartasi mai inainte de nasterea pruncului.

43. Ce sa faca tinerii pentru a se izbavi de pacatul desfranarii ?

- Tinerii sa pazeasca infranarea si cumpatarea, posturile si sarbatorile, marturisirea pacatelor si canonul si sa asculte de parinti si de preoti.

44.Din ce cauze a decazut atat de mult viata duhovniceasca in randul credinciosilor nostri ?

- " Pestele de la cap se strica " ! spun batranii. Cea mai mare vina o poarta pastorii de suflete. Daca am fi noi mai buni s-ar schimba si crestinii.

45. Cum se poate innoi astazi viata duhovniceasca in manastiri si schituri ?

- Prin revenirea la vechile noastre randuieli calugaresti, adica prin mai multa rugaciune si citire a Sfintilor Parinti, prin participarea intregii obsti la pravila bisericii, mai ales, la slujba utreniei si Sfanta Liturghie si prin trairea in armonie, in dragoste si smerenie. Unde sunt acestea, acolo viata duhovniceasca este la inaltime si se pot forma frati si calugari buni. Iar unde stapaneste materia, lenevirea la rugaciune, neascultarea si traiul bun, acolo slujbele la biserica se fac de mantuiala si nu se pot creste calugari sporiti

46. Din ce cauza a slabit ravna pentru rugaciune si pentru orice fapta buna, atat in manastiri, cat si intre mireni ?

- Pentru ca a slabit credinta in toata lumea. Astazi, fiecare crestin si calugar marturiseste ca nu se mai poate ruga in prezent, cum se ruga in trecut. Numai cu mare sila si osteneala, unii calugari buni si crestini isi mentin rugaciunea curata de zi si de noapte. Ceilalti sunt mereu invaluiti de griji, de oameni si de neputinte; iar cand ne rugam, mintea ne este plina de ganduri si raspandire. Avand in vedere cele trei atacuri prin care a trecut Mantuitorul pe muntele ispitirii, cand L-a ispitit satana, intai cu lacomia, al doilea cu mandria si al treilea cu necredinta, biruirea oricarui atac este ca " Domnului Dumnezeu sa ne inchinam si numai Lui sa-i slujim " . Astazi este mare cearta intre cele doua surori ale lui Lazar, Marta si Maria, care " si-a ales partea cea buna ". In manastiri, ca peste tot Marta asupreste pe Maria si n-o lasa sa se roage mai mult iar Maria plange nemangaiata. Daca vom pune intai biserica, lauda lui Dumnezeu, adica pe Maria si apoi ascultarea, lucrul mainilor, adica pe Marta, atunci toate manastirile si bisericile noastre ar inflori si diavolul ar fi izgonit dintre oameni. Iar sporirea duhovniceasca a fiecaruia incepe de la aceste cuvinte : " Doamne da sa-mi vad pacatele mele si sa nu osandesc pe fratele meu... "

47. Din ce cauza se inmultesc asa de tare sectele in satele si orasele noastre ?

- Sectele se inmultesc mai intai din cauza preotilor care nu au grija pentru turma lui Hristos. Unde preotii isi fac datoria de pastori si traiesc precum invata pe oameni, acolo nu patrund sectele. Mai mult decat cunoasterea Sfintei Scripturi si decat teologia si predica este viata preotului. Aceasta este, si trebuie sa fie cea mai puternica predica a preotului de la tara si oras.

48. Cum pot ajuta calugarii si manastirile noastre la combaterea sectelor si a patimilor in randul credinciosilor ?

- Pot ajuta prin aceste doua : prin lucrare si rugaciune. Cu cat se va duce o viata mai inalta prin manastiri, in rugaciune, in post, in smerenie si iubire fata de credinciosi, cu atat se va intari credinta si viata duhovniceasca in randul mirenilor. Sa nu uitam cum se nevoiau parintii nostri prin manastiri si sa le urmam.

49. Care este cel mai mare rol al manastirilor si al calugarilor dintotdeauna ?

- Sa se roage neincetat pentru ei si pentru toata lumea. Sa laude permanent pe Dumnezeu, sa invete si sa mangaie pe credinciosi. In manastiri, Marta trebuie sa asculte de Maria, iar nu invers si sa traiasca in armonie una cu alta. De vom face asa " nimeni nu va strica cetatea noastra ! " .

50. Cum trebuie sa traiasca calugarii pentru a-si mantui sufletele lor ?

- Sa traiasca in dragoste, ca spune Mantuitorul : " Prin aceasta vor cunoaste oamenii ca sunteti ucenicii Mei, de veti avea dragoste intre voi " (Ioan 13, 35). Apoi, fiecare sa-si faca datoria in directia lui, adica unde este randuit, cu bucurie si fara de cartire. Sa invatam si pe altii, dar sa ne aducem aminte de cuvantul Domnului, care zice : " Cel ce va face si va invata, acela mare se va chema intru imparatia cerurilor " (Matei 5, 19). Sa ne aducem aminte si de cuvantul proorocului David, care zice : " Slujiti Domnului cu frica si va bucurati Lui cu cutremur " (Ps. 2, 9). si, in sfarsit, orice facem sa fie spre lauda lui Dumnezeu si sa fie facut cu smerenie, precum ne invata Hristos : " Cand veti implini toate acestea, sa ziceti ca slugi netrebnice suntem, ca ce am fost datori sa facem, aceea am facut " (Luca l7, l0). Atat calugarii, cat si mirenii, daca au pace intre ei, adica pacea Domnului, a constiintei si daca au dragoste, se pot mantui.

51. Ce carti sfinte mai de folos recomandati pentru calugari si mireni ?

- Eu m-am folosit cel mai mult de Vietile Sfintilor, de pilda vietii lor. Dar de mare folos sunt si invataturile Sfintilor Parinti si mai ales Sfanta Scriptura. Toate sunt de folos la timpul lor.

52. Ce rugaciuni recomandati pentru calugari si mireni ?

- Toate cartile de rugaciuni sunt de folos, numai sa le citim cu evlavie si credinta caci ne inalta la Dumnezeu. Prin rugaciunea " Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma " , stam de vorba cu El. De mare putere si folos este citirea psaltirii si mai ales participarea la slujbele bisericii. Acele rugaciuni care ne hranesc mai mult si ne atrag sufletul sa le facem, numai sa nu ne lenevim, ca mare razboi da diavolul ca sa nu ne rugam. Rugaciunea cu simtire si lacrimi ne uneste cu Hristos, dulcele nostru Mantuitor.

53. Cum putem ajuta noi, calugarii, la mantuirea credinciosilor si a oamenilor in general ?

- Ajutam prin rugaciune, prin cuvant si exemplul personal. Scopul pentru care faci o fapta buna, pentru care te rogi, acela conteaza la Dumnezeu pentru mantuirea noastra si a celor din jurul nostru. Eu, odata, stateam pe cerdacul chiliei mele de la Cozancea. In fata noastra, se ridica un deal peste care trecea un drum de camp. Intr-o zi treceau pe drum mai multe care incarcate, intre care era si un om sarac, cu un car incarcat, cu doi boisori. La un damb nu puteau boisorii sa ridice, iar omul ii batea si ii andemna. Saracii boisori au cazut in genunchi, iar eu fiind pe cerdac m-am asezat in genunchi si cat puteam impingeam de cerdac si ziceam : " Hai, mai boisori, sculati-va ! Hai cu " Doamne ajuta ! " . Asa strigand, numai ce vad ca juncanii se scoala si pleaca, iar eu bucuros, am zis : " Slava, Tie, Doamne ! " Cam asa ar trebui sa ajutam la mantuirea altora, impingand la povara lor si rugandu-ne pentru ei.

54. Ce fel de milostenie se cade sa faca calugarii ?

- Calugarii care au cu ce ajuta, sa faca milostenie cu cei ce au nevoie de ajutor. Eu cred ca mai mare plata au cei ce ajuta pe straini si chiar pe vrajmasii lor. Insa, cea mai mare milosienie a calugarilor este sa fie saraci de orice materie si sa se roage pentru toti. Ca zice psalmistul : " Bogatia de ar curge, nu va lipiti inima de ea. " Cei ce au, sa fie ca si cum nu ar avea nimic; iar cei ce nu au nimic, ca si cum ar avea de toate. Mantuitorul ne invata : " Faceti-va prieteni din Mamona nedreptatii " . Adica, de am castigat ceva din cele ce nu sunt ale noastre sa le dam la saraci, in numele Domnului. Mare putere are milostenia. Dar pentru calugari, mai mare este saracia si rugaciunea curata !

55. Cum putem sa impacam pe cei ce sint certati ?

- Intai sa ne rugam pentru ei. Apoi sa-i indemnam sa se spovedeasca la duhovnic si sa-i sfatuim cu cuvinte din Sfanta Evanghelie sa se impace, dupa cuvantul Domnului : Fericiti facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema " (Matei 5, 9). Pe cat putem, sa ne straduim sa facem pace, ca suntem fii ai lui Dumnezeu si purtam in noi pacea Duhului Sfant. Cei ce nu se impaca unii cu altii, nu se pot impartasi.

56. Cativa fii duhovnicesti i-au cerut parintelui Paisie cuvant de folos, iar el le-a raspuns :

- Nu va doresc aici pe pamant, nici slava, nici altceva din cele trecatoare, ca toate acestea ne duc la pierzare. Dar, facand voia Domnului, veti avea si aici folos indestulat, si dincolo de mormant veti avea fericirea cea vesnica.

57. Altor fii duhovnicesti care au ajuns pana la chilia lui, la Schitul Sihla, le-a zis :

- Sa nu uitati de moarte. Toti aceia care au umblat dupa slava omeneasca si s-au amagit de grijile acestei lumi, la sfarsit au regretat amamic, dar poate prea tarziu.

58. Doi calugari tineri din Manastirea Sihastria i-au cerut batranului un sfat duhovnicesc, iar el le-a spus :

- Sa aveti frica lui Dumnezeu si sa puneti zilnic inceput bun. Cei care ati schiopatat, indreptati-va; iar care nu ati schiopatat, stapaniti-va cu darul Domnului, sa nu cadeti. Ca nu-i asa de usor a trai, dar este tare greu a muri. Toti cei care mor uita de viata aceasta si in ceasul mortii vad inaintea ochilor numai cele ce le-au facut, bune sau rele. Odata m-am intamplat langa patul unui om nepregatit, care se chinuia sa moara, si striga la mine deznadajduit : " Nu ma lasa, parinte Paisie, nu ma lasa ! " Cauta sa fuga si striga : " Nu ma lasa, parinte Paisie " ! si a murit. Dumnezeu sa-l ierte ! Altul, care era de mult bolnav, a murit asa frumos ! S-a spovedit, s-a impartasit si a cerut sa-l fac calugar. Joi l-am calugarit in patul lui de suferinta si sambata a plecat la Domnul. Dar, inainte de ceasul mortii m-a trimis sa chem duhovnicul ca sa-i citeasca rugaciunile de darea sufletului. Apoi a zis : " Aprindeti lumanarea ! Degraba, lumanarea " ! Ii aprind lumanarea si voiam sa i-o tin eu. Iar el mi-a zis : " Lasa, parinte Paisie, c-o tin eu " ! A tinut-o in mainile lui cateva minute. S-a uitat la stanga si s-a anfricosat. Apoi s-a uitat la dreapta si s-a bucurat putin. La urma imi zice : " Parinte, stinge lumanarea ca mai am oleaca ! " A ven duhovnicul si i-a citit molitfa de darea sufletului. Era in zori de ziua. S-au adunat mai multi in jurul monahului Ghervasie, ca asa il chema. Am aprins din nou lumanarea, si-a cerut de la toti iertare, a rasuflat adanc si si-a dai duhul cu pace. Iata calugar pregatit pentru moarte numai in trei zile. Dumnezeu sa-l odihneasca cu sfintii pe parintele Ghervasie. Mi-a fost ucenic.

59. Ce sa fac, ca ma biruiesc de manie ? L-a intrebat un ucenic.

- Mania nu lucreaza dreptatea lui Dumnezeu, spune Sfanta Scriptura. Cand te manii, nu esti stapanit de duhul lui Dumnezeu, ci esti robit de duhul razbunarii, al mandriei si al slavei desarte, care te indeamna sa nu te pocaiesti, sa nu ieryi, sa nu te smeresti. Sa fugim de manie si de razbunare si sa urmam Domnului nostru Iisus Hristos, care ne invata, zicand : " ... invatati-va de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre " (Matei 11, 29). Sa ne rugam mai mult, parinte !

60. Ce este smerenia, parinte Paisie ? - l-au intrebat odata cativa ucenici.

- Smerenia este cugetul inimii noastre care ne incredinteaza ca suntem mai pacatosi decat toti oamenii si nevrednici de mila lui Dumnezeu. Cand ne defaimam pe noi insine nu inseamna ca avem smerenie. Ci, atunci cand altul ne ocaraste si ne defaima, inca in pubhc, iar noi rabdam si zicem : " Dumnezeu i-a poruncit fratelui sa ma ocarasca pentru pacatele mele " , aceasta este smerenia cea adevarata. Deci, sa primim toate ca din mana si cu voia lui Dumnezeu. Cand te ocaraste cineva, Dumnezeu ii porunceste sa te ocarasca. Cand iti ia cineva vreun lucru, Dumnezeu ii porunceste sa-l ia, ca sa te faca calugar. Cand te muta de ici colo mai marele tau, Dumnezeu iti schimba locul, ca sa-ti schimbi si naravul si obiceiul. Asta ar fi smerenia cea adevarata. Iar mandria, dimpotriva, este atunci cand te increzi in tine, in mintea si puterile tale; cand socotesti ca esti mai priceput decat altul, mai bun decat altul, mai frumos decat altul, mai sporit in fapte bune si mai placut lui Dumnezeu decat altul. Atunci esti stapanit de pacatul cel urat al mandriei, de cam sa ne fereasca pe toti Dumnezeu, Cel ce S-a smerit pentru mantuirea noastra. Sa ne smerim, fratilor, ca cel mandru nu se poate mantui. Sa plangem pacatele noastre aici ca sa ne bucuram dincolo in veci, ca dupa plecarea noastra din trup, toti ne vor uita. Sa nu ne punem nadejdea in oameni, ci numai in Domnul. Ca omul se schimba. Azi iti da si maine iti cere; azi te lauda si maine te ocaraste. Ci, sa ne punem nadejdea in mila lui Dumnezeu si nu vom gresi niciodata. Sa va ajute Dumnezeu cu harul Lui sa va folositi de restul vietii, sporind in fapte bune, si mai intai in smerenie si dragoste, ca sa va mantuiti sufletele voastre si sa folositi si pe altii, indemnandu-i spre Hristos.

61. Intr-o zi aceiasi ucenici i-au cerut cuvant de folos, iar batranul le-a raspuns :

- Daca am avea noi credinta ca Dumnezeu este permanent cu noi si in noi, nu ne-am mai teme nici de moarte, nici de foamete, nici de boala, caci am fi incredintati ca suntem in bratele lui Dumnezeu, precum copiii in bratele mamelor lor. Noi insa n-am ajuns la masura aceasta, ca ne incredem in bani si in placeri mai mult decat in Dumnezeu !

62. Cum as putea sa am permanent cugetarea mortii si a judecatii de apoi ? l-a intrebat un fiu duhovnicesc.

- Vai de acel om care va cadea in mainile Dumnezeului celui viu ! a raspuns batranul suspinand. De la o inchisoare te mai scoate avocatul. Dar cand se va umple cupa maniei lui Dumnezeu, unde ne vom ascunde de la fata Lui ? Sa ne aducem mereu aminte de pacatele noastre si de ceasul judecatii viitoare si in veac nu vom mai gresi.

63. Parinte Paisie, dati-mi un cuvant de folos, - i-a spus un credincios. Iar batranul i-a raspuns :

- Asa am intrebat si eu pe cineva si mi-a raspuns : Sa nu faci tot ce poti; sa nu crezi tot ce auzi, si sa nu spui tot ce stii !

64. Altadata, acelasi ucenic i-a cerut cuvint de mantuire, iar Parintele Paisie i-a raspuns :

- Sa cerem de la Dumnezeu, prin rugaciune, frica de Dumnezeu si cugetare la moarte; ca frica de Dumnezeu e inceputul intelepciunii, iar frica de moarte si de judecata pazesc de pacate si ne indeamna la pocainta. Acesta este, cred eu, cel mai bun sfat pentru mireni. Din frica de Dumnezeu nasc si cresc in noi credinta, nadejdea si dragostea; iar din temerea de moarte se nasc lacrimile si cainta pentru pacate.

65. Cum sa ma port cu aproapele meu, ca sa implinesc porunca dragostei ? l-a intrebat un calugar.

- Sa socotesti pe aproapele tau mai bun decit tine, sa-i ceri sfat, in loc sa-i dai tu, iar lipsurile lui sa i le completezi dragostea ta. Fa aceasta si te mantuiesti.

66.Odata, l-a intrebat un calugar din Manastirea Sihastria - Parinte Paisie, ma invaluiesc ispitele si parca nu mai am rabdare !

-Asculta, parinte, a raspuns batranul. Sa dam slava lui Dumne ca ne ancearca cu ispite, cu boli si tot felul de necazuri, aici pe pamant, iar nu dincolo. Ca daca traim necaliti prin ispite, nu putem sa ne mantuim. Precum este focul pentru aur, asa sunt ispitele vietii pentru noi. Ne intaresc, ne calesc, ne dau mai multa credinta, ne smeresc si ne invata sa ne rugam si sa cerem sfat. Cine este bun, mai bun sa se faca si cine a biruit ispita, sa se roage pentru cel care este in ispita. Ispitele le biruim prin rugaciune, prin post, prin spovedanie si indelunga rabdare. Dupa furtuna vine si senin, cu darul lui Hristos. Sa ne rugam, parinte. Iar daca parintii nostri duhovnicesti ne mustra pentru indreptarea noastra, sa nu ne suparam, ca drumul mantuirii este presarat cu ispite. Acum, insa am patit si noi cum a patit Elie preotul din Legea Veche, cu feciorii lui. Elie si-a crutat feciorii si nu i-a mustrat la vreme, cand greseau inaintea Domnului, de aceia au murit cu totii si s-au osandit. Sa ne fereasca Dumnezeu sa avem soarta lui !

67. Intr-o zi, admirand batranul frumusetile muntilor si codrilor singuratici de la Sihla, a zis catre ucenicii sai, suspinand din inima :

- Tare ma tem sa nu ramanem numai cu raiul acesta de aici si sa-l pierdem pe celalalt, din pricina lenevirii noastre !

68. In alta zi slujea batranul vecernia din Postul Mare in biserica Schitului Sihla

si se citea la strana paremia din cartea proorocului Isaia despre judecata de apoi. Iar Parintele Paisie statea in genunchi inaintea Sfantului Altar si, auzind cele ce se citeau a oftat adanc si a zis in sine : - Vai ! Vai ! Vai ! Ce infricosata va fi judecata lui Dumnezeu cea de pe urma ! si a inceput a plange...

69. Stand batranul intr-o zi de vorba cu ucenicii sai, i-au cerut cuvant de folos sufletesc, iar el le-a raspuns :

- Iata ce, parintilor. Fiecare isi pregateste mancarea dupa gustul si placul sau. Daca i se pare prea dulce, o mai acreste, daca i se pare nesarata, ii mai pune putina sare si verdeturi si o face cum ii place; si daca ii place lui, place la toti. Eu asa cred. Tot asa se intampla si cu viata duhovniceasca a fiecaruia. Fiecare dintre noi isi pregateste mantuirea cum crede el, cum voieste cum poate, dupa ravna si harul pe care i le-a dat Dumnezeu. Spun batranii ca foamea este cel mai bun bucatar, iar saracia cel mai bun gospodar. Tot asa si cu mantuirea sufletului nostru. Ravnna rugaciunea si smerenia ajuta cel mai mult pe calea mantuirii.

70. Intr-o seara, stand de vorba cu cativa credinciodi le-a spus acesta frumoasa istorioara din Prolog :

- Ascultati ! Era un pustnic si cugeta intru sine, cu cine sa fie el asemenea ? Cu Sfantul Antonie ? Cu Avva Macarie ? Iata, aude un glas de sus : " Ce cugeti asa, parinte ? Ca nu ai ajuns nici masura lui Zaharia Ciubotarul din cetatea Constantinopolului ". si nu l-a rabdat inima pe sihastru pana nu s-a dus la el. " Aici locuieste Zaharia Ciubotarul ? M-a trimis Dumnezeu la tine. Dar, nici in casa nu intru, nici pe pat nu stau, nici mancare nu gust pana nu-mi spui viata ta ! " . " Ce viata am eu, parinte, ca sa fiu placut lui Dumnezeu ? Eu sunt mirean si aceasta este femeia mea. Doar atat ca, ce castig din lucrul mainilor, impart in trei. 0 parte o dau la saraci, o parte la biserici si manastiri, iar a treia parte cheltuim pentru casa " ... " Te jur pe Hristos sa-mi spui ce fapta buna faci ! " a zis pustnicul. Daca a vazut omul ca nu poate tainui, a zis : " Aceasta este femeia mea de 15 ani, dar cu ea intr-un pat niciodata nu m-am culcat ! " . Si s-a intors sihastrul folosit la chilia lui, dand slava lui Dumnezeu. Am spus aceasta istorioara ca sa nu ne mandrim. Ca are Dumnezeu destui drepti si alesi prin sate si orase, care au familie si greutati, dar ne intrec pe noi prin rabdare, post, rugaciune, milostenie si viata curata.

71. In alta zi le-a adaugat si aceasta istorioara din Pateric :

- A venit odata un pustnic din munte in cetate, s-a suit pe o piatra inalta si a anceput a plange si a striga : " Oameni buni, nu ma lasati ! Ajutati-ma ! Ajutati-ma ! " . " Ce s-a intatnplat, parinte ? " l-au intrebat oamenii. " Eu in viata mea am avut trei datornici. In tinerete mai mult doi mi-au cerut datoria si m-au luptat. Acestia sunt desfranarea si mandria. De acesti doi am scapat eu cum am scapat, dar de al treilea datomic nu pot scapa pana la moarte. Si acesta este foamea, flamanzea. Ajutati-ma sa scap de acest datornic neimblanzit ! " . Atunci oamenii i-au dat un galben, s-a dus pustnicul la brutarie, a cumparat o paine si a fugit din nou la pustie, ne mai asteptand sa ia restul. Asa am patit si eu. Nu pot scapa de al treilea datornic, adica de foame, oricat ma ostenesc sa ma infranez.

72. Parinte Paisie, spuneti-ne un cuvant despre rai; i-au spus odata ucenicii. Iar el le-a raspuns :

- Sa nu iscodim cu mintea unde este raiul si unde este iadul, ca nici Sfintii Parinti nu ne dau voie la aceasta. Mantuitorul atat numai ne-a spus : " Ma duc sa va gatesc loc, ca unde voi fi Eu si voi sa fiti " (Ioan 14, 3). Asa ne invata Domnul si nu ne trebuie mai mult. Noi sa zicem mereu rugaciunea Sfantului Ioan Gura de Aur : " Doamne, nu ma lipsi pe mine de binele Tau cel ceresc; Doamne, izbaveste-ma de muncile cele de veci, Amin ! " .

73. Mergand odata cativa credinciosi la chilia batranului,

pe cand se nevoia in munte la Piciorul Crucii, i-au cerut cuvant de folos duhovnicesc. Iar parintele, aratand pajistea plina de flori si mireasma, le-a spus : - Sa va faceti niste albinute harnice care aduna nectar si miere din florile cele mai curate si binemirositoare, iar nu niste gargauni si bondari care aduna hrana din balegar si din toate buruienile. Ravniti la faptele bune cele mai de pret si mai usor de dobandit, precum dragostea, rugaciunea, mila si smerenia. Din acestea sa va hraniti si am nadejde ca cu acestea vom vedea pe Hristos, Mantuitorul lumii.

74. La urma a adaugat batranul si aceste cuvinte :

l - Cel mai bine este ca sa fie omul oala de lut, care este bun pentru toate si se foloseste de toti in fiecare zi. Si pentru mancare, si pentru apa, si pentru orice lucru. Pe cind oala, vasul de aur se pune pe polite, se incuie in dulapuri, este ravnit de hoti si se se foloseste numai la zile mari sau odata pe an. Oala de lut este vasul trebuintelor zilnice, caci toti o cauta si se folosesc de ea. Asa si omul smerit, care nu cauta cinste si dregatorie. El ramane nebagat in seama intre cei de jos, dar pe toti ii foloseste, ii indeamna, ii ajuta, ii odihneste si toti il cauta si se bucura de el. Mare dar este smerenia pentru calugari si crestini !

75. Parinte Paisie, ce este constiinta ? l-a intrebat un calugar. Iar batranul a raspuns :

- Constiinta este ingerul lui Dumnezeu care pazeste pe om. Cand ea te mustra, inseamna ca Dumnezeu te cearta si trebuie sa te bucuri ca nu te lasa uitarii. Trebuie sa avem pururea inainte noastra pacatele noastre, ca sa ne palmuiasca constiinta prin mustrare, sa dobindim lacrimi la rugaciune si sa nu mai gresim. Si lui Pavel i-a dat Dumnezeu un inger rau ca sa-l loveasca peste obraz pentru a nu se inalta cu mintea. Constiinta pomeneste pacatele noastre si, pomenindu-le, ne smereste. Hristos a veni pentru mantuirea pacatosilor. Deci, sa avem nadejde si curaj, sa nu mai gresim, sa facem milostenie, sa ne rugam dupa putere si ne mantuim cu darul lui Dumnezeu.

76. Un crestin intristat i-a cerut batranului cuvant de mangaiere, iar el i-a spus :

- Asculta, frate. Fara ispite si necazuri nu ne putem mantui. Dar sa nu ne tulburam, nici sa slabim in credinta, ca acum diavolul da mai greu razboi asupra oamenilor ca altadata, ca vede ca are timp putin. Sa ne rugam, sa rabdam si sa ne aducem aminte de cuvintele Domnului care ne-a fagaduit ca va ramine cu noi " pana la sfarsitul veacurilor ". Nici sa ne deznadajduim de viata in vremea necazurilor, ca Dumnezeu nu ne lasa parasiti. Ca precum in vremea Sfantului proooroc Ilie Tezviteanul, Dumnezeu mai avea " inca 7000 de barbati alesi care nu si-au plecat genunchiul lui Baal ", tot asa si in zilele noastre are Domnul inca destui barbati si crestini alesi, care sint tari in credinta si nu si-au plecat sufletul in robia patimilor. Are Dumnezeu dreptii Lui prin sate si orase, care Il slavesc ziua si noaptea, care traiesc in feciorie si infranare si fac mila cu saracul si cu vaduva. Dar numele si numarul lor il stie numai singur Dumnezeu.

77. O femeie care nu voia sa aibe copii multi i-a cerut batranului sfat, ce anume sa faca. Iar el i-a raspuns :

- Daca fugi de copii, fugi de mantuire. Nici sa nu ramai la un singur copil, ca sa nu-l pierzi si pe acela. Mai sanatosi sint copiii multi in casa. Iar unde este numai unul sau doi, de obicei si aceia sint rai sau bolnaviciosi. Aici se implineste cuvantul Sfintului Pavel care zice : " Cine seamana cu binecuvantare, cu binecuvantare va si secera, iar cine seamana cu zgarcenie, cu zgarcenie va si secera " (2 Cor. 9, 6). A venit la mine nu de mult o femeie batrana din Grumazesti Neamt, la spovedame, si am intrebat-o : " Sora, cati copii ai ? ". " Parinte, optsprezece copii am avut ! Opt i-a luat Dumnezeu, au murit de mici, si zece sunt primii gospodari in sat ! ". A venit si o alta femeie, de departe, si am intrebat-o : " Cati copii ai crestina ? " " Nici unul, parinte ". " Dar, cate avorturi ai ? " Patruzeci de avorturi ! " " Du-te, femeie, la un episcop si te marturiseste si te pocaieste cat mai ai vreme, ca este infricosata judecata lui Dumnezeu !". Dupa lepadarea de credinta, cel mai mare pacat care se face in lume este uciderea de prunci. Aceste doua pacate atrag grabnica manie si pedeapsa a lui Dumnezeu peste oameni.

78. Un frate incepator l-a intrebat pe batranul :

- Parinte Paisie, nu mai pot face ascultarea ce mi s-a dat. Ce sa fac ?

- Daca poti si nu vrei este pacat, -a raspuns batranul. Iar daca nu poti, ca este prea grea sau esti bolnav, nu este pacat. Numai sa-i spui staretului si el iti va randui alta ascultare, cum il va lumina Dumnezeu. In manastire nimic sa nu faci fara binecuvantare. Ca daca petrecem sub ascultare si taierea voii, ne mantuim cu siguranta.

79. Un calugar a venit la parintele Paisie si i-a zis :

- Parinte, fac cerere si ma duc la Sfantul Munte, ca aici ma tem ca nu ma mantuiesc ! Iar batranul i-a raspuns : - Si eu m-as duce, dar cand m-or trimite sau m-or da afara de aici. Asa, stiu eu ce cer ? Daca vrem sa ne mantuim sa nu ne face niciodata voia noastra, nici sa credem mintii noastre.

- Parinte, am auzit ca vor duce o parte de calugari la alte manastiri. - Foarte bine ! Dar acolo nu este Dumnezeu ? Auzind aceste cuvinte s-a folosit calugarul si s-a intors linistit la chilia lui.

80. Cativa calugari tineri i-au cerut parintelui Paisie cuvant de folos, iar el le-a spus :

- De trei lucruri trebuie sa se pazeasca mai mult calugarul : de betie, de iubirea de argint si de vorbirea cu femei.

81. Un alt calugar l-a intrebat : parinte Paisie, dati-mi un cuvant de folos.

Lasa-te intotdeauna in voia lui Dumnezeu si vei avea pace in sufletul sfintiei tale. Fa ce ti se porunceste, nu lucra nimic fara binecuvantare, cind nu stii intreaba, iar cind nu ai pe cine intreba, roaga-te si Dumnezeu iti va arata calea cea buna.

- Dar cand sunt lasat sa aleg singur si nu stiu care este voia lui Dumnezeu, ce sa fac ? - Roaga-te staruitor cu post si metanii, macar trei zile si asculta de glasul constiintei. Cum te indeamna ea mai mult, aceea este si voia lui Dumnezeu.

82. Odata l-au intrebat cativa frati :

- Parinte Paisie, oare de ce nu mai avem dragoste de rugaciune si nu alergam la biserica cu aceeasi rivna si evlavie ca la inceput, cind am venit la manastire ? - Noi sintem de vina, pentru ca slujim mai mult grijilor pamantesti, decat lui Dumnezeu. Am citit la Sfintul Isaac Sirul aceste cuvinte despre rugaciune : " Semn al racirii duhovnicesti este urarea rugaciunii". si in alt loc : " Daca calugarul face altceva in vremea rugaciunii, acela este batjocorit de diavolul ". Asadar, daca parasim pravila bisericii si Dumnezeu ne paraseste pe noi. Daca inlocuim rugaciunea randuita la biserica si la chilii cu grija celor trecatoare, suntem batjocoriti de diavoli, ca misiunea calugarilor este una singura : sa-l laude neincetat pe Dumnezeu si sa se roage pentru lume si pentru iertarea pacatelor lor. Numai porunca ascultarii de la cel mai mare si slujirea bolnavilor in vremea rugaciunii ne scuteste de a merge la biserica. Dar si atunci suntem datori sa ne rugam cu rugaciunea mintii. Racirea dragostei si imputinarea ravnei pentru cele sfinte, si mai ales pentru biserica, este semnul pustiirii noastre.

83. Unui ieromonah tanar ii dadea batranul aceste

- Sa nu primesti femei in chilie ca sa le dai sfaturi, ca este mare primejdie, mai ales pentru calugarul tanar. Daca cer sfat de folos, vorbeste-le in biserica, iar nu in chilie si daca te cauta, nu te bucura, ci teme-te ca este primejdie. Ca din vorbirea cu femei vine si caderea !

84. Doi frati incepatori i-au cerut batranului cuvant de mangaiere si folos sufletesc. Iar batranul, suspinand, le-a zis :

- Am citit la Sfantul Teodor Studitul acest cuvant : "Sfinte sunt coapsele acelea care au samanta in Sion ! Binecuvintati si sfinti sunt parintii vostri care v-au nascut si v-au daruit lui Dumnezeu ! Traiti cu bucurie si multa dragoste in casa lui Dumnezeu. Manastirea este Ierusalim si Sion duhovnicesc. De nevointa noastra de aici, depinde dobandirea Ierusalimului ceresc. Sa fiti fericiti ca sunteti aruncati in bratele Domnului si locuiti in curtile casei Dumnezeului nostru. Cati n-ar dori sa fie aici cu voi, sa cante impreuna cu voi, sa se roage si sa se bucure impreuna cu voi in acest cin ingeresc, dar n-au fost chemati si alesi de Dumnezeu. Deci, bucurati-va si asteptati mila Lui.

85. Un duhovnic i-a cerut batranului sfat, iar el i-a zis :

- Cel mai greu pentru preot este Sfanta Liturghie si Spovedania. Unii s-au smintit si chiar au cazut de la spovedanie. Preotul de aceea se cheama duhovnic, pentru ca el este lumina pentru ceilalti si poarta in el darul Duhului Sfant. Si daca are in el Duhul Sfant, el nu se sminteste de neputintele oamenilor ca este Harul asupra lui si poate sa lecuiasca sufletele oamenilor. Iar daca este patimas, Duhul Sfant nu lucreaza in el si usor se sminteste cand aude pacatele oamenilor. Un astfel de preot nu trebuie sa spovedeasca lumea. Duhovnicia se da, dupa Canoane numai celor mai varstnici si cercati. Duhovnicul trebuie sa fie lumina pentru toti, parinte pentru toti, sfetnic bun si povatuitor iscusit de suflete. Sa fie pastor adevarat, iar nu naimit, care slujeste cele sfinte pentru bani si castig paanintesc. El trebuie sa fie ca o lumanare in sfesnic, ca sa lumineze tuturor, iar nu sub pat. Duhovnicul, chiar daca se sminteste uneori de pacatele oamenilor la spovedanie, in nici un caz el nu trebuie sa sminteasca pe credinciosi, ca atunci a pierdut toata osteneala. Ori de cate ori spovedim, suntem datori mai intii sa ne rugam, apoi sa fim blanzi si cu dreapta socoteala si cu darul lui Dumnezeu putem dobandi pe multi.

86. Un frate de manastire a cerut cuvint de folos de la parintele Paisie, iar Sfintia sa i-a spus :

- Cel mai bun sfat care ti-l dau este sa ai rabdare in manastire la toate. Ca daca sfintii rabdau chinuri de moarte de la pagani pentru dragostea lui Hristos, cum noi sa nu rabdam un cuvant de mustrare de la crestini si de la parintii nostri care au pe Dumnezeu si vor sa ne mantuiasca ?

87. Un alt frate l-a intrebat pe batranul :

- Parinte, ce sa fac in vreme de ispita ca sa nu ma biruiasca ? - Frate, una sa faci; sa te rogi si sa rabzi pana vine slobozirea. Ai vazut, cand vine ploaia cu fulgere, cu tunete si furtuna, fugi in casa la adapost; iar dupa ce trece furtuna iesi din nou afara. Asa si in manastire. Cand vin ispitele si te impresoara, fugi la rugaciune in biserica, fa un paraclis la Maica Domnului, inchina-te la sfanta cruce, citeste o catisma sau doua din Psaltire; iar dupa ce trece ispita si se face liniste in suflet, iesi din nou la ascultare si multumeste lui Dumnezeu ca te-a acoperit in vremea necazului.

88. Unui frate care voia sa plece in alta manastire i-a dat acest sfat :

- Este pacat sa te duci de voia ta in alta manastire, ca nu ai raspuns inaintea lui Dumnezeu. Ca daca pleci nealungat din manastire sau din tara, iti faci voia ta si nu implinesti cuvantul lui Hristos care zice : "De va vor alunga din cetatea acea duceti-va in alta cetate ... "

89. O femeie bolnava s-a marturisit la batranul si a cerut canon, iar el i-a raspuns :

Canonul bolnavului este patul, patul suferintei. Sa rabzi boala cu multumire si te mantuiesti. Cat mai poti, zi " Tatal nostru ", rugaciunea " Doamne Iisuse ", " Sfinte Dumnezeule ", Crezul, "Doamne ajuta " si daca nu cartesti in boala si te spovedesti regulat, dobandesti viata vesnica inaintea multora.

90. Unii batrani l-au intrebat pe parintele Paisie : Care este cel mai greu pacat in lume, astazi ?

- Cel mai greu pacat care stapineste in lume astazi este necredinta in Dumnezeu, ca de aici se nasc toate pacatele pe pamant. Ca daca omul nu crede si nu se teme de Dumnezeu, nu mai are nici un sprijin, nici o nadejde, nici o bucurie, nici un scop pe pamant si cade in toate relele si in prapastia deznadejdii, de care sa ne izbaveasca Hristos si Maica Domnului.

91. Odata au venit cativa preoti duhovnici la parintele Paisie si l-au intrebat despre taina Sfintei Spovedanii. Iar batranul suspinand, le-a zis :

- Ei parintilor, duhovnicia este tare grea, mai ales in zilele noastre ! Pacate multe, credinta putina, rugaciune din fuga, vremuri de pe urma... Numai mila lui Dumnezeu ne poate mantui !

92. Si iarasi l-au intrebat :

- Este bine sa primim la spovedanie pe cei patimasi, care nu se pot lasa de pacate ? - Suntem datori a primi la marturisire pe orice pacatosi; inca cu toata dragostea. Caci chiar de nu fac canonul, macar stiu cat de mare este pacatul si ce osanda ii asteapta de nu se vor pocai. Astfel, poate se indreapta si ei si parasesc cele rele in viitor.

93. Apoi iarasi l-au intrebat pe batranul :

- Predica in biserica, rugaciunea pentru toti, sfatuirea mirenilor, milostenia si celelalte fapte prin care cautam sa folosim pec redinciosi, ne ajuta la mantuire ?

-Daca pentru un pahar de apa dat in numele Domnului nu ne vom pierde plata, cu cat mai mult pentru rugaciune, sfatuire si milostenie facuta cu credinta si dragoste. Numai sa nu ne biruim de iubirea de argint si de slava desarta, ca mandria si lacomia ne jefuiesc toata plata ostenelilor noastre si ne aduc inca si osanda. Sa invatam din pilda fariseului. Gandul si parerea ca el este mai bun decat vamesul, acelea l-au osandit inaintea lui Dumnezeu.

94. Cum pot scapa de parerea de sine si gandurile cele necurate ? l-a intrebat un fiu duhovnicesc.

- Prin aducerea aminte de ceasul mortii. Sa nu uitam ce am fost inainte de a fi, ce dupa nastere, ce suntem astazi si ce vom fi maine si sa le atribuim toate lui Dumnezeu.

95. Daca invat pe altii in biserica si acasa, a zis acelasi, dar nu fac ce spun, cad sub osanda lui Dumnezeu ? Ce trebuie sa fac pe viitor ? Iar parintele Paisie a raspuns :

- Aici si eu sunt vinovat. Dar m-am marturisit duhovnicului meu ca nu fac ceea ce invat pe altii si el mi-a spus sa fac asemenea celui cu talantii din pilda Mantuitorului, adica sa nu-i ingrop, spre osanda, ci sa-i dau la altii care pot lucra cu ei si aduc dobanda. Chiar daca noi suntem lenesi, sa dam argintul, adica darul dat noua, intelepciunea, cuvantul de invatatura, o carte buna, celor harnici si mai ravnitori care lucreaza cu el. Si asa inmultim talantul, imprumutandu-l unii altora si ajutand la mantuirea oamenilor.

96. Ce sfat de folos dati ucenicilor de prin manastiri si sate, care va iubesc si se roaga pentru sfintia voastre ?

- Sa traiasca in dragoste desavarsita unii cu altii, sa se roage mereu, sa iubeasca biserica si citirea sfintelor carti, sa asculte de duhovnicii lor, sa faca multa milostenie, ca aceea poate mult la Dumnezeu si sa fie intru toate smeriti si blanzi. Cu un cuvant, sa facem cu totii fapte vrednice de rai si sa nu uitam de moarte niciodata. De vom face asa, sigur ne mantuim !

97. Unul din ucenicii mai apropiati i-a zis batranului - Ce cuvant de invatatura imi lasati ca testament, pentru a ma mantui si pe mine si a ajuta si pe altii pe calea mantuirii ?

- Sa facem si noi ceea ce invatam pe altii, si tot ce facem in viata sa fie spre slava lui Dumnezeu si spre folosul aproapelui, ca " dragostea acopera multime de pacate ". Acest testament va las tuturor ucenicilor mei, adica testamentul dragostei, cum ne invata Insusi Mantuitorul : "Intru aceasta vor cunoaste oamenii ca sunteti ucenicii Mei, de veti avea dragoste intre voi " ( Ioan 13, 35 )

98. Unde ati dori sa aveti mormantul, Parinte Paisie ? l-a intrebat ucenicul sau.

- Asi fi voit ca unde imi va iesi sufletul din sarmanul meu trup, acolo sa-mi fie si mormantul. Deocamdata, aici in schitul Sihla doresc sa ma pocaiesc.

99. Ce legamant duhovnicesc aveti cu parintele Cleopa ? l-a intrebat acelasi ucenic.

- In toamna anului l935 parintele Cleopa venea din armata si a trecut pe la mine, la Schitul Cozancea, sa ia binecuvantare. Si la plecare cum il petreceam prin padure, l-am intrebat : - Ei, acum ce ai de gand sa faci, frate Costache ? Ca inca nu era calugar. Ramai la Cozancea ? Sau te duci din nou la Sihastria ? - M-as duce tot la Sihastria, Parinte Paisie, unde am stat cinci ani si unde sunt mormintele fratilor mei. Acolo am mai multa liniste... Atunci ne-am descoperit amandoi, am stat in genunchi, am facut trei metanii si eu am zis aceasta rugaciune : " Doamne, binecuvanteaza fagaduinta noastra ca sa fim amandoi impreuna, si in veacul acesta si in cel ce va sa fie. De voi muri eu intai sa fie el la capul meu, iar de va muri el intai sa fiu eu la capul lui ! Amin !". Apoi ne-am sarutat amandoi si ne-aim despartit... De parintele Cleopa sunt legat cu inima cel mai mult in viata aceasta !

100. Va multumesc, Parinte Paisie, pentru aceste frumoase cuvinte de folos sufletesc.

- Sa ne vedem cu totii la usa raiului, parinte Ioanichie !

-Amin !