Patriarhul României: Iubirea lui Hristos trezeşte în păgâni credinţă milostivă

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a IV-a după Rusalii - (Vindecarea slugii sutaşului) Matei 8, 5-13

'În vremea aceea, pe când Iisus intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit. Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca. Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai spune un cuvânt şi se va vindeca sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face. Auzind, Iisus s-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă. Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut! Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela.'

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Evanghelia Duminicii a IV-a după Rusalii ne relatează cum Mântuitorul Iisus Hristos a vindecat în Capernaum pe servitorul (sluga) unui sutaş sau centurion roman. Această minune este plină de înţelesuri duhovniceşti, având un caracter profund caritabil sau filantropic şi în acelaşi timp uncaracter misionar. Vindecarea unui om bolnav de alt neam decât evreu şi de altă religie decât cea iudaică are un caracter misionar simbolic, şi anume ea prevesteşte faptul că Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos va fi propovăduită în tot Imperiul Roman, şi la toate popoarele pentru că Dumnezeu iubeşte pe toţi oamenii. Mântuitorul Iisus Hristos arată acum ucenicilor Săi că poate descoperi credinţă puternică şi în alte popoare decât în poporul evreu.

Sutaşul preînchipuie diferitele etnii care vor crede în Hristos

Mântuitorul Iisus Hristos, văzând credinţa mare a sutaşului, zice: 'Adevărat zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor' (Matei 8, 11). Această profeţie a Mântuitorului Iisus Hristos nu se va împlini cândva, într-un viitor îndepărtat, ci începe a se împlini chiar acum, când Mântuitorul laudă credinţa sutaşului roman.

Acest sutaş sau centurion făcea parte din trupele de ocupaţie ale Ţării Sfinte. Sutaşul roman era, prin tradiţie, un politeist: romanii se închinau la mai mulţi zei, dar printre ei s-au găsit şi oameni care admirau învăţătura şi Persoana Mântuitorului Iisus Hristos. Văzând sau auzind de minunile Lui, şi înţelegând învăţătura Lui minunată, mulţi dintre păgâni au crezut în El. Deci, sutaşul din Evanghelia de astăzi preînchipuie etniile sau popoarele, altele decât poporul lui Israel, care vor veni la Hristos, vor crede în El şi se vor mântui. De aceea zice Mântuitorul că 'vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus, de la miazăzi şi miazănoapte şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor'. Aşadar, vor crede în El şi se vor mântui mulţi oameni pe care evreii îi considerau necuraţi şi necredincioşi. Iar 'fiii împărăţiei, spune Mântuitorul, vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară' (Matei 8, 12), adică cei care deşi se consideră popor ales, dar nu cred în El, aceia se vor lipsi de comuniunea veşnică cu Hristos în Împărăţia cerurilor.

Iubirea milostivă faţă de cel bolnav întăreşte credinţa sutaşului că Iisus poate vindeca pe servitorul său

Vedem că, deşi sutaşul este mai mare peste 100 de soldaţi, şi poate să înlocuiască un soldat bolnav cu un soldat sănătos, totuşi el este preocupat de sănătatea servitorului său credincios când acesta s-a îmbolnăvit. În faţa Mântuitorului Iisus Hristos, sutaşul exprimă suferinţa servitorului care nu poate cere el direct Mântuitorului să-l vindece. Un centurion roman acordă atâta atenţie unui servitor al său, încât bunătatea sa şi credinţa sa sunt lăudate de Mântuitorul în auzul tuturor. Acest sutaş este un om bun la suflet, un om milos, un om plin de compasiune, adică pătimeşte împreună cu cel bolnav, suferă împreună cu cel suferind. Iar această bunătate milostivă a lui îi dă curaj să meargă la Mântuitorul Iisus Hristos, despre Care a auzit că a vindecat o mulţime de bolnavi, şi să-I ceară vindecarea servitorului său.

Valoarea persoanei umane este mai presus de orice rang şi stare a vieţii

Bunătatea milostivă a acestui sutaş roman faţă de servitorul lui, solidaritatea lui cu omul aflat în suferinţă, ne arată că dincolo de ranguri diferite, de funcţii diferite în societate, şi stări ale vieţii, ceea ce contează în primul rând este demnitatea umană, valoarea fiecărui om în faţa lui Dumnezeu, chiar şi atunci când omul nu mai poate fi eficient, când nu mai este activ sau productiv din cauza bolii ori a vârstei prea înaintate.

În faţa bolii care îl chinuia pe servitorul său, sutaşul nu poate face nimic, întrucât nu are capacitatea de a schimba starea de boală a servitorului său într-una de sănătate deplină. De aceea, el merge la Iisus, Doctorul sufletelor şi al trupurilor, Vindecătorul Care face minuni. Văzând grija stăpânului faţă de sluga sa - nu este vorba aici despre grija unei slugi faţă de stăpânul său, ci de grija stăpânului faţă de slugă -, Mântuitorul îi spune: 'Voi veni şi îl voi vindeca' (Matei 8, 7). La bunătatea sutaşului, răspunde şi Hristos Domnul cu bunătate, mai ales că sutaşul nu-i cerea ceva pentru el însuşi, ci pentru altcineva, care nu îi este rudă şi nici superior, ci un simplu subordonat. Însă când sutaşul aude că Mântuitorul Iisus Hristos are intenţia să vină în casa lui, Îi spune îndată:'Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu' (Matei 8, 8), adică sub acoperişul casei, al locuinţei în care el locuia de obicei. Probabil şi pentru că sutaşul roman ştia că orice evreu care intră în casa unui păgân trebuie să suporte critica sau vorbirea de rău a celorlalţi evrei, întrucât aceştia considerau că romanii, fiind de altă credinţă, nu merită să fie vizitaţi. Din cuvintele sutaşului se vede că el nu se consideră vrednic de o cinste atât de mare, şi anume ca Iisus Hristos Domnul să intre în casa lui. De aceea, a zis: 'Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu'.Când I-a zis lui Iisus: 'Doamne, nu sunt vrednic', sutaşul L-a mărturisit deja pe Iisus ca fiind Domnul sau Stăpânul vieţii.

Cuvântul lui Hristos ridică din boală şi din moarte, dăruind sănătate şi viaţă

Evanghelia ne arată că, pe lângă marea virtute a bunătăţii sale sufleteşti,acest sutaş are şi o altă mare virtute, anume smerenia. Deşi este comandant peste 100 de soldaţi şi reprezintă puterea stăpânitoare a Romei peste Ţara Sfântă, sutaşul se smereşte, zicând: 'Nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci zi numai un cuvânt şi se va vindeca sluga mea' (Matei 8, 8), iar apoi motivează: 'Şi eu sunt sub stăpânire (adică sunt subordonat cuiva, n.n.) şi am sub stăpânirea mea ostaşi şi îi spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face' (Matei 8, 9). Pornind de la puterea mobilizatoare a cuvântului, care pune în mişcare persoana, sutaşul, de fapt, vrea să exprime credinţa sa în puterea vindecătoare a lui Iisus, despre Care auzise că a vindecat o mulţime de bolnavi.

Însă, deşi sutaşul vorbeşte despre puterea mobilizatoare a cuvântului său, de stăpân peste o sută de soldaţi, totuşi el recunoaşte că nu are putere vindecătoare asupra trupului omenesc. Când trupul servitorului său devine bolnav şi paralizat, cuvântul sutaşului nu poate schimba starea de boală a trupului acestuia. Cuvântul sutaşului era mobilizator numai când servitorul său era sănătos trupeşte. Din acest motiv, sutaşul cere acum Mântuitorului cuvânt vindecător. Prin aceasta, sutaşul mărturiseşte indirect că Mântuitorul nu este un om obişnuit ca toţi oamenii, ci El are o putere deosebită, alta decât cuvântul uman mobilizator. Hristos Domnul este şi are cuvânt vindecător şi dătător de viaţă. Cuvântul vindecător al lui Hristos este cuvânt mântuitor sau salvator, adică îl ridică pe om din starea de boală la starea de sănătate, şi din starea de imobilitate la starea de mobilitate, îl ridică din păcat la sfinţenie şi din moarte la viaţă.

Auzind acest mod de a gândi al sutaşului, care era, de fapt, şi o mărturisire a puterii Sale dumnezeieşti, Mântuitorul spune: 'Nici în Israel nu am găsit atâta credinţă' (Matei 8, 10). Aşadar, El descoperă o credinţă puternică la un om de alt neam şi de altă credinţă decât neamul lui Israel. De fapt, sutaşul şi-a abandonat păgânătatea lui, pentru că era nefolositoare, ineficientă, şi s-a apropiat de Mântuitorul Iisus Hristos, pe Care L-a mărturisit ca fiind vindecător, dătător de sănătate şi viaţă.

Când Mântuitorul Iisus Hristos constată că sutaşul păgân recunoaşte că El este Dumnezeu-vindecător, descoperă tuturor a treia mare virtute a acestui sutaş, şi anume: credinţa lui profundă că Iisus Hristos este Domnul sau Stăpânul vieţii, este Dumnezeu. De fapt, acest sutaş a mărturisit dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos, Care dăruieşte viaţă şi sănătate. De aceea, Mântuitorul i-a împlinit cererea sutaşului, zicând: 'Du-te, fie ţie după cum ai crezut'. Iar urmarea a fost aceasta: 'Şi s-a tămăduit servitorul lui în ceasul acela' (Matei 8, 13). Vedem cum Mântuitorul Iisus Hristos, prin cuvântul Său vindecător, mântuitor, ridicător, dătător de sănătate, de viaţă şi bucurie, a vindecat pe servitorul sutaşului. După ce Hristos Domnul descoperă în sufletul sutaşului bunătatea, smerenia şi credinţa puternică, îi răsplăteşte aceste virtuţi cu bucuria vindecării servitorului său pentru care el s-a rugat ca Iisus să-l vindece.

Să nu ne rugăm numai pentru noi înşine, ci şi pentru alţii

Evanghelia de azi ne arată şi importanţa rugăciunii pentru alţii, mai ales când oamenii sunt atât de bolnavi, încât nici nu mai pot să se deplaseze şi nici nu mai pot exprima suferinţa lor grea şi copleşitoare.

Având dragoste smerită şi milostivă pentru semenii lor, oamenii cu adevărat credincioşi se fac glasul durerii celor care nu îşi mai pot exprima suferinţa, se fac rugători pentru sănătatea şi mântuirea semenilor lor. În acest sens, putem spune că Biserica a învăţat mult de la sutaşul din Evanghelia de astăzi şi de la alţii asemenea lui. Ca atare, Biserica ne ceresă ne rugăm nu numai pentru noi înşine, ci şi pentru toţi bolnavii, pentru toţi cei suferinzi, pentru cei care ştiu să se roage şi pentru cei ce nu ştiu să se roage, pentru cei care pot şi pentru cei ce nu mai pot să se roage ei înşişi, pentru cei care pot să vină la biserică, şi pentru cei ce nu mai pot veni la biserică, ci zac în pat, fie în propria casă, fie în spital, fie în case de bătrâni.Întrucât rugăciunea pentru alţii este vindecătoare de suferinţă şi singurătate, Biserica ne cheamă la toate rugăciunile şi slujbele ei pentru cei bolnavi, precum şi la ajutorarea bolnavilor.

Evanghelia de azi ne îndeamnă să înmulţim rugăciunea pentru cei bolnavi, pentru cei suferinzi, să îi vizităm pe cei care nu se mai pot deplasa, să le alinăm suferinţa prin prezenţa noastră iubitoare şi rugătoare, milostivă şi ajutătoare lângă ei, deoarece, chiar dacă prin rugăciunile noastre nu se vindecă bolnavii imediat, în chip miraculos, totuşi aceste rugăciuni ajută mult sufletul lor, alină suferinţa lor şi întăresc iubirea frăţească între cei bolnavi şi cei sănătoşi.

Vindecăm sau rănim prin cuvinte?

Foarte adesea, la suferinţa bolii se adaugă suferinţa singurătăţii.Cuvântul omului milostiv care vizitează pe cei suferinzi şi se roagă pentru ei îi poate, într-o anumită măsură, vindeca sau elibera de suferinţă şi singurătate, chiar dacă nu le poate vindeca boala trupului sau a psihicului.Unii oameni au ajuns la deznădejde şi fiindcă nu era nimeni lângă ei să le spună cuvânt de încurajare, au murit 'de inimă rea', cum se spune în popor. Alţii chiar şi-au pus capăt zilelor pentru că aflându-se în stare de deznădejde şi de singurătate nu au primit un cuvânt întăritor care să le schimbe starea sufletului lor, să le dea curajul de-a trăi şi puterea de a-şi purta crucea vieţii.

Sutaşul din Evanghelia de astăzi vorbeşte despre puterea cuvântului mobilizator, dar cere de la Iisus cuvântul Său vindecător, dătător de sănătate şi viaţă.

Prin urmare, trebuie să folosim cu toată responsabilitatea cuvântul, deoarece cuvântul poate răni sau poate vindeca sufleteşte. Un cuvânt greu spus cuiva nevinovat îl răneşte sufleteşte, iar un cuvânt bun spus cuiva întristat îi poate vindeca răni ascunse şi schimba stări sufleteşti.Sunt o mulţime de oameni care au fost răniţi sufleteşte în copilărie, în tinereţe sau în vreme de încercare, iar rana lor se vindecă foarte greu, mai ales dacă cel care a rănit pe cineva nu îşi cere iertare de la acesta şi nu îşi schimbă atitudinea faţă de el sau nu se roagă pentru el. Deci cuvântul rău poate răni, iar cuvântul bun poate vindeca. De aceea, trebuie să ne gândim nu numai la bolnavii imobilizaţi la pat, ci şi la cei care suferă pentru că sunt răniţi sufleteşte. Să ne gândim cum folosim cuvintele: rănim sau vindecăm prin cuvinte? Dispreţuim sau preţuim? Coborâm sau ridicăm pe semenii noştri prin cuvintele adresate lor? Îndreptăm sau îndepărtăm pe cei cărora le facem observaţie folosind cuvântul sever?

Evanghelia de astăzi ne cheamă să folosim cuvântul doar pentru a vindeca pe cel bolnav, pentru a ridica pe cel căzut, pentru a îndrepta pe cel ce a greşit, pentru a ajuta şi pentru a întări pe cei slabi, pentru a cultiva comuniunea oamenilor cu Dumnezeu şi întreolaltă, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire. Amin.

Sfintii 45 de Mucenici din Nicopolea Armeniei; Sfintii Mucenici: Apolonie, Vianor si Siluan

Sfintii 45 de Mucenici din cetatea Nicopolea Armeniei au patimit in vremea imparatului Liciniu (308-324). Dintre acesti sfinti mucenici amintim pe Leontie, Mavrichie, Daniil si Antonie. Acesti mucenici marturisind credinta in Hristos, au fost osanditi la moarte. Le-au fost taiate mainile si picioarele, iar trupurile mutilate au fost aruncate in foc. Unii au murit in momentul in care li s-au taiat mainile si picioarele, insa altii au fost aruncati de vii in foc. Sfintii au fost mistuiti de foc, iar oasele lor au fost aruncate in raul Lices. Ele au fost luate din acest rau de cativa credinciosi si puse la loc de cinste. Dupa moartea lui Liciniu, s-a zidit o biserica in cinstea lor, iar oasele lor cele sfinte au fost asezate aici si s-au prefacut in izvor de tamaduiri.

Biserica din Hagi-Curda (Camasovca)

Părintele Paisie Olaru

Ieroschimonahul Paisie Olaru s-a născut la 20 iunie 1897 în satul Stroiești, comuna Lunca, județul Botoșani, primind la botez numele de Petru.
Părinții săi, Ioan și Ecaterina, erau oameni săraci, dar credincioși, iar în familie domnea liniştea şi înţelegerea, nu existau certuri. Tatăl său era pădurar, iar mama sa casnică. Erau oameni simpli care-şi educau copiii mai mult prin puterea exemplului decât prin vorbe multe. Tatăl ştia Paraclisul Maicii Domnului pe de rost, precum şi alte rugăciuni şi se ruga cu glas tare, să audă şi cei mici. Mama era prietenoasa cu toată lumea şi le spunea adesea: "Măi băieţi, să fiţi cuminţi ca să nu dăm cinstea pe ruşine!"
A făcut şcoala primară în sat. Pe atunci în sat se făceau numai trei clase, micuţul Petru fiind premiant în toţi cei trei ani. Premiile constau în cărticele cu vieţile sfinţilor, acestea insuflându-i pentru prima dată gândul de a merge la mânăstire. Îi plăcea în mod special viaţa Sfântului Sava cel Sfinţit. Mama sa nu prea era împăcată cu gândul ca fiul ei dorea să părăsească lumea şi să plece la mânăstire şi încerca să-l înduplece prin astfel de vorbe: "Dragul mămucăi, să nu te duci la călugărie că acolo este canon mare de rugăciune, post şi metanii; că am văzut cum a fost făcut un călugăr şi era tare slab şi se ruga aşa: «Doamne, dacă mai am zile de trăit şi îmi sunt spre mântuire, lasă-mă să mai trăiesc; iar dacă nu, ia-mă la Tine!»"
Astfel a mai prelungit puţin viaţa în lume ascultând de mama sa. A intrat în armată să-și satisfacă stagiul militar, luând parte şi la primul război mondial. Dar se ruga lui Dumnezeu să-l scape. Dorea să se facă călugăr.
La finalul războiului mama îşi aştepta cu înfrigurare băieţii acasă (pe Părintele şi pe un frate al său, Gheorghe) pentru că ştia că încă nu erau feriţi de primejdii (frig, boli). Însă a murit cu puţin timp înainte de a-l vedea şi pe Gheorghe acasă.
Statul l-a răsplătit pe Petru (Părintele Paisie) pentru participarea la război şi i-a dat cinci hectare de pământ. Însă el l-a împărţit fraţilor săi mai mari şi a plecat ...
În anul 1921 a intrat în obștea Schitului Cozancea Botoșani (unde s-a nevoit ca un adevărat sihastru timp de aproape 30 de ani). Nu era departe de satul său natal. Ca duhovnic şi l-a luat pe părintele Calinic Şuşu.
În anul 1922, la 9 iunie, a fost tuns în monahism ca schimonah, primind numele de Paisie. A fost făcut cam în grabă, "pe caz de boală". Drept ascultare a primit toată treaba din ograda mânăstirii, apoi a fost paracliser.
În 1923 a murit şi tatăl său.
În 1925 a vizitat mânăstirile nemţene, ajungând şi la Sihla. A rămas acolo mai multe zile. Mai mulţi pustnici locuiau tainic prin locurile din jur. Astfel i-a încolţit şi lui dorul de viaţă retrasă, pustnicească.
Undeva între anii 1930 - 1932 a încercat să se mute la Mânăstirea Sihăstria, dar neavând binecuvântarea egumenului de la Cozancea, stareţul Ioanichie Moroi nu l-a primit.
Prin urmare s-a întors la Cozancea. Se retrăgea deseori într-o poieniţă pentru a se ruga în linişte. Odată, în timp ce se ruga acolo a auzit un cor ceresc cântând cântări bisericeşti. A însemnat locul respectiv cu o cruce de stejar, iar după ce a obţinut aprobarea mitropolitului, a construit un paraclis de lemn; apoi, după o vreme, noul stareţ de la Cozancea i-a dat voie să facă şi câteva chilii. Avea acolo şi o mică grădină, precum şi viţă de vie. Astfel, a viețuit așa mulți ani, crescând și câțiva ucenici aleși (printre care și Părintele Cleopa care a ajuns la schit prin 1935). După cum spunea Părintele Ioanichie Bălan în "Patericul românesc": "Nevoința lui era aceasta: practica rugăciunea lui Iisus, iar noaptea citea la Psaltire, postea zilnic până seara, îngrijea de părinții bolnavi din mânăstire și nu lipsea niciodată de la slujbele bisericii".
Avea bucurii duhovniceşti în poieniţa lui (când se ruga noaptea), dar pe cele mai sfinte le-a simţit în biserică, la Sfânta Liturghie.
În 1933, la doar 36 de ani, a luat marea schimă cu gândul de a se face pustnic.
În anul 1943, la 14 octombrie, a fost hirotonit diacon, iar la 4 aprilie 1947 a fost hirotonit preot și apoi numit egumen al Schitului Cozancea pe care l-a condus aproape un an de zile.
În anul 1948 s-a retras la Mânăstirea Sihăstria din județul Neamț, ca duhovnic.
Între anii 1949-1953 a viețuit la Mânăstirea Slatina din județul Suceava, ca duhovnic, stareț fiindu-i Părintele Cleopa.
În primavara lui 1954 a revenit la Mânăstirea Sihăstria ca duhovnic al întregii obști.
Între anii 1972-1984 s-a nevoit la Schitul Sihla ca sihastru desăvârșit, avându-și chilia aproape de peștera Sfintei Teodora. Se ruga, postea și spovedea zilnic mireni și călugări, ajungând cel mai renumit și căutat duhovnic din țară.
În toamna anului 1986 a revenit în obștea Mânăstirii Sihăstria, dar și-a fracturat piciorul drept și astfel a rămas imobilizat la pat, în chilia sa, până la sfârșitul vieții. Pe lângă aceasta, s-a îmbolnăvit de cataractă la ambii ochi pierzându-și și auzul în bună parte. Cu toate acestea, Părintele Paisie a continuat să-și mărturisească fiii săi duhovnicești și să le dea sfaturi până în ultimele zile ale vieții sale!

În noaptea de 18 octombrie 1990, la orele 4 dimineața, Părintele Paisie Olaru și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos.