Marile lăcaşuri bizantine 'Sfânta Sofia' (Înţelepciunea Divină) din Istanbul (Constantinopolul de odinioară), Basilica 'Sfânta Irina' (Pacea Divină) şi Rotonda 'Dynamis' (Puterea Divină), - ulterior Rotonda 'Sfântul Gheorghe', ambele din Tesalonic, sunt închinate fiecare câte unui atribut dumnezeiesc.
Marea basilică a Constantinopolului, 'Sfânta Sofia' din secolul al IV-lea, închinată Înţelepciunii Divine, târnosită la 15 februarie 360 şi parţial distrusă în timpul disputelor din 404 legate de exilarea Sfântului Ioan Gură de Aur, apoi incendiată la 15 ianuarie 532 şi de multe ori refăcută între anii 532 şi 536, a fost reconstruită după vechiul plan, sub îndrumarea arhitecţilor Anthemius din Tralles şi Isidor din Milet.
'... cum nu a mai fost niciodată de la Adam încoace şi cum nu va mai fi nicicând...'
Forma în care se află astăzi 'Sfânta Sofia' este din secolul al VI-lea, fiind dată de împăratul Iustinian (527-565), care dorea 'o biserică aşa cum nu a mai fost niciodată de la Adam încoace şi cum nu va mai fi nicicând de acum înainte' (Ch. Delvoye, Arta bizantină, p. 94), a cărei construcţie a durat mai mult de cinci ani, sfinţirea având loc la 27 decembrie 537. Privit din afară, lăcaşul impresionează prin masivitatea accentuată de cele patruzeci de contraforturi mici situate în jurul cupolei centrale, lipsită de tambur, sprijinită la interior pe arcuri întinse între stâlpi, nu pe colonadele obişnuite ce dobândesc de acum înainte un rol secundar în structura edificiilor bizantine. Acelaşi efect este dat şi de contraforturile puternice, înălţate şi consolidate de-a lungul anilor, la nivelul faţadelor de nord şi sud. Trebuie să pătrunzi înăuntru ca să vezi cum deasupra ta se deschide o cupolă agăţată de cer şi să te minunezi cum emisfera sa, aflată la 55 m de la pământ, coboară prin sferturi de sferă şi pandantive şi numai patru arcuri pe stâlpii de colţuri ce se ascund lăsând lateral, afară, numai muchiile lor. 'Când intri să te rogi în 'Sfânta Sofia', scria Procopius, simţi îndată că nu este un lucru datorat puterii şi meşteşugului omenesc, ci însăşi opera dumnezeirii; şi sufletul ce se ridică spre cer înţelege că aici Dumnezeu este foarte aproape şi că îi place să sălăşluiască în această casă pe care singur şi-a ales-o' (Ch. Delvoye, op. cit., p. 98).
Printre lăcaşurile importante menţionăm şi biserica Mănăstirii Myrelaion (Bodrunm Djami), înălţată de Roman Lekapenos (920-944) şi Fetiye Djami (Pammakaristos), ridicată între 1292 şi 1294, de Mihail Glabas Tarkaniotes, una dintre cele trei biserici care păstrează formula tipică a galeriei întâlnite şi la Tesalonic, specifică Dinastiei Paleologilor. La Kilise Djami (poate o biserică închinată Sfântului Theodor) - sec. al XI-lea, regăsim în cupolă tipul de compoziţie radială, desfăşurată în jurul unui medalion central - Pantocrator, în timp ce Gül Mosque (Gül Camii - Moscheea Trandafirilor) este una dintre zecile de basilici pe care Vasile I Comneanul hotărăşte să le ridice din ruine, făcând trecerea de la tipul basilical la cel în cruce greacă înscrisă, consacrată Sfintei Eufimia, apoi Sfintei Teodosia, martirizată în 729. Un alt monument, Atik Mustafa Paşa Djami (Sfântul Andrei în Krisei), datat în secolul al VII-lea, se află în cartierul Vlaherne, dar identificat clar, considerându-se a fi Biserica Sfinţilor Petru şi Marcu, zidită de Leon I (457-474) şi reclădită, sau Biserica Sfânta Tecla, refăcută de Isaac Comneanul, în 1059, păstrând planul aplicat în a doua jumătate a secolului al XI-lea şi la Kalenderhane Djami, posibil, biserica Mănăstirii Hristos Akataleptos (Nepătrunsul), ce aminteşte ca plan de mănăstire Hosios David - secolele V-VI, din Tesalonic şi de soluţia constantinopolitană finală. Tekfur Seray şi Palatul Blahernelor, prin policromia şi gustul pentru decoraţia bogată ce domină înfăţişarea severă a fortăreţelor apusene, atrag atenţia mai mult decât Marele Palat Imperial situat pe locul unde astăzi se află moscheea sultanului Ahmet I şi o parte a cartierului modern - fapt ce atestă predilecţia pentru monumentalitate a construcţiilor datate în perioada secolelor X-XII.
'Sfânta Irina', Basilica Păcii Divine
Construită în secolul al IV-lea, distrusă de incendiul din 532 provocat în timpul răscoalei Nika, odată cu biserica închinată Sfinţilor Apostoli şi Basilica 'Sfânta Sofia' din apropiere, Biserica 'Sfânta Irina' a fost încadrată de informaţiile arheologice şi documentare în tipul lăcaşurilor mari, cu cinci nave precedate de un atrium cu patru porticuri, aşa cum întâlnim la Sfântul Ioan din Lateran (312-319), în Roma, şi la rotonda Sfântului Mormânt, din Ierusalim, inaugurată în anul 335 sau în lăcaşul Naşterii Domnului din Betleem şi biserica de pe Muntele Măslinilor, ridicate în acelaşi secol. Aspectul din veacul al VI-lea pe care l-ar fi avut Basilica Păcii Divine din Istanbul nu poate fi cunoscut decât la nivelul cupolei, părţile superioare fiind arse în 564 şi grav deteriorate, cu excepţia pronaosului, de cutremurul din octombrie 740, forma actuală a lăcaşului aparţinând împăratului Constantin al V-lea (741-775) Copronimul. Tribunele întâlnite în arhitectura palestiniană vor fi preluate şi în capitala imperiului bizantin, devenind, cum am spus, o trăsătură caracteristică a bisericilor aulice, originea lor aflându-se în arhitectura templelor din Asia Mică, a căror influenţă este puternic vizibilă în Muzeionul din Efes, precum şi în basilica situată în Agora din Smirna. Ridicate peste navele laterale şi iniţial destinate femeilor, acestea vor fi restrânse şi amplasate numai deasupra pronaosului, oferind posibilitatea oficialităţilor de a participa la slujbă în mod solemn şi a primi aici Sfintele Taine din mâinile patriarhilor, dominând oarecum mulţimea.
'Dynamis' sau Rotonda 'Sfântul Gheorghe' iniţial era un mausoleu
Numele actual de Rotonda 'Sfântul Gheorghe' a fost dat în secolele XVIII-XIX, în legătură cu forma sa cilindrică, o replică asemănătoare întâlnind şi în Occident, la Rotonda 'Sfânta Maria' (706), din castelul Würzburg, unde sala circulară este acoperită cu o calotă şi absidiolele sunt rezervate în grosimea zidurilor, altarul fiind o refacere gotică târzie, la Biserica 'San Stefano Rorondo', din Roma, înălţată de papa Simplicius (468-483) şi bisericile ridicate în Franţa în secolul al XI-lea, 'Saint-Bénigne' din Dijon, 'Neuvy-Saint-Sépulcre' şi 'Sainte-croix' din Quimperlé, întregul stil al Orientului Bizantin fiind regăsit în toată lumea creştină.
Şcoala greacă de arhitectură se deosebeşte de cea din Constantinopol, prin gustul pentru sobrietatea zidurilor de piatră fasonată şi suprafeţe simple, fără nişe sau arcade pe faţade, ce conferă un caracter sever atât construcţiilor militare, cât şi celor cu destinaţie laică sau religioasă. Păstrând din tradiţia romană planul basilical pentru lăcaşurile de cult în care erau săvârşite slujbele euharistice, creştinii foloseau pentru anumite ceremonii comemorative şi edificii sau monumente funerare de tip 'martyria', octogonale sau rotunde, după modelul antichităţii păgâne. Însă nu toate rotondele erau biserici martiriale, unele fiind închinate mucenicilor, altele având destinaţie practică, aşa cum este cazul rotondei adăugate în timpul lui Teodosie al II-lea, la nord-est de Basilica Sfânta Sofia, ce servea numai ca tezaur al Marii Biserici - prin extensie, Patriarhiei de Constantinopol.
Având scopul să preamărească Puterea Divină (Dynamis), căreia îi era iniţial consacrat, în virtutea înclinării spre abstracţiuni pe care o avea acea epocă, mausoleul situat în apropierea Palatului şi Arcului de Triumf ridicate de Galeriu în Tesalonic, la sfârşitul secolului al III-lea, constituia locul în care se desfăşurau ceremoniile oficiale şi slujbele imperiale. Închinat şi cetelor îngereşti, datorită amplasării în cartierul Asomati, lângă zidul de vest al cetăţii şi Poarta Sfinţilor Arhangheli, acesta era deseori asociat cu mica biserică a Sfinţilor Îngereşti - sec. al XI-lea, situată pe Acropolis, adică Vechea Mitropolie a Tesalonicului. Odată cu transformarea sa în biserică, o sută de ani mai târziu, sub domnia lui Teodosie I (379-395), suportă anumite schimbări: 1) nişa de est a fost spartă, lărgită şi extinsă, formând o absidă la est - intervenţie ce afectează structura zidului prăbuşit în timpul vreunui cutremur şi întărit cu două contraforturi la începutul secolului al XI-lea; 2) paralel cu aceasta, la distanţă de 8 m, s-a adăugat o colaterală circulară, printr-un perete acoperit separat; 3) uşa principală a fost transferată pe latura de sud, în axul opus absidei, conform dispoziţiilor basilicale; 4) interiorul a fost decorat cu mozaicuri repartizate pe opt secţiuni şi tot atâtea niveluri; 5) a fost adăugat un nartex la vest. În centrul cupolei este reprezentată 'Doxa' - slava lui Dumnezeu, Hristos fiind redat într-un medalion înconjurat de ghirlande şi un curcubeu ţinut de Sfinţii Îngeri. Într-o zonă concentrică, peste cincisprezece apostoli şi prooroci sunt urmaţi de scene cu fond aurit, bolţile nişelor preluând motive cu influenţe din oraşele Pompei, Herculanum şi Boscoreale, datate la sfârşitul secolului al IV-lea, în secolul al VI-lea şi până în secolul al VIII-lea, timp în care a fost transformată în moschee, azi adăpostind Muzeul de Artă Creştină (N. Papahatzis, N. Niconanos, 'Monuments of Thessaloniki', Tesalonic, 2010, p. 15).
Particularităţi ale arhitecturii bizantine
În arhitectura bizantină a existat o dispoziţie spaţială asemănătoare aproape tuturor lăcaşurilor de cult, diferenţierile fiind date de planimetrie şi sisteme de boltire, cu trăsături particulare pentru fiecare grupă de monumente în parte. În cazul tipului basilical, cu acoperiş în şarpantă, precedat de un atrium cuprins între porticuri la vest, nord şi sud - cel de est fiind transformat în pronaos, întâlnit în Grecia şi Constantinopol, deosebit de cel folosit la Roma şi în Palestina, unde atriumul era înconjurat de o galerie pe toate laturile sale, planul a fost împărţit longitudinal în trei sau cinci nave: o navă centrală, terminată cu o absidă circulară sau poligonală, încadrată de o parte şi de alta de una sau două nave colaterale, prevăzute cu tribune, în cazul bisericilor aulice. Desfăşurarea în jurul unui altar, situat în absida principală sau chiar în faţa ei, prilejuieşte, probabil, apariţia transeptului şi a corului, prelungit sau nu cu un deambulatoriu de factură gotică. Tipurile centrale cu variante multiple, octogonale, polilobe şi circulare, de felul rotondelor, aparţin tradiţiei paleocreştine şi vor duce la dezvoltarea planului în cruce greacă înscrisă, acoperit de cupola bizantină, adaptată la suprafeţele dreptunghiulare prin intermediul calotelor şi pandantivelor, după modelul basilicilor 'Sfânta Irina' şi 'Sfânta Sofia', ridicate de Constantin cel Mare (274-337) şi Constanţiu (337-319) în capitala Imperiului Roman de Răsărit (Ch. Delvoye, Arta bizantină, vol. II, Bucureşti, 1970, p. 16-35).
Aproape toate basilicile din Constantinopol, cunoscute din texte, au dispărut sau pe ruinele lor au fost înălţate în secolul al VI-lea alte lăcaşuri, cu aceleaşi hramuri, aşa cum a fost cazul bisericii din Vlaherne, închinată Născătoarei de Dumnezeu, construită de împărăteasa Pulheria şi Marcian, refăcută de Iustinian (527-565), şi al Bisericii Sfinţilor Apostoli, renovate în secolul al VI-lea, odată cu Biserica 'Sfinţii Serghie şi Bacchos' de care era legată printr-un atrium comun ce răspundea intenţiilor ecumenice ale basileilor, unind, pe de o parte, un edificiu de plan central sirian şi palestinian, destinat unor sfinţi răsăriteni, şi, pe de altă parte, un plan basilical, ce aparţinea tradiţiei apusene - pe ruinele acestei biserici care urma să adăpostească cenotafele Sfinţilor Apostoli, sultanul Mahomed al II-lea ridicând în 1461 celebra Moschee Albastră. Singurul exemplu rămas la care putem să ne raportăm este Biserica Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul, ridicată de patriciul Ioan Studios în 463, în cinstea ocrotitorului său ca biserică parohială, ulterior destinată monahilor akindiţi (neadormiţi). Nefiind clară data construcţiei (nici arhitectul), aceasta este cunoscută târziu ca lăcaş bizantin şi apare menţionată după 1453, cu toate elementele tipice arhitecturii creştine, la care se adaugă multiple influenţe elenistice. Precedat de un atrium cuprins între trei porticuli, la vest, la nord şi sud, cel de est fiind transformat în pronaos - element tipic pentru arhitectura din Constantinopol şi Grecia, deosebită de cea întâlnită la Roma şi în Palestina, unde atriumul era înconjurat de o galerie pe toate cele patru laturi, lăcaşul prezintă o navă centrală despărţită de colaterale prin două şiruri de câte şapte coloane de marmură, pe care se sprijinea o arhitravă în platbandă, de origine antică, şi nu arcadele folosite în mod curent în alte părţi - fapt care dovedeşte gustul conservator al capitalei, înlocuirea spaţiilor dintre coloanele ce dădeau spre curtea interioară, cu pereţi de zid, creând un loc special destinat celor care nu puteau lua parte la săvârşirea Sfintelor Taine după obiceiul liturgic de închidere a uşilor. Peste navele laterale şi nartex se ridicau tribunele, iar partea de est se încheia cu o absidă semicirculară la interior, cu trei laturi în exterior, specifică unui model apărut la Constantinopol, în secolul al V-lea, preluat în restul imperiului începând cu domnia lui Iustinian (527-565). (Articol publicat în „Ziarul Lumina” din data de 14 iulie 2011)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu