Mama Gabrieli

Biserica Georgiei este una dintre cele mai vechi Biserici creştine. Conform tradiţiei, Apostolul Andrei, cel Întâi Chemat a propovăduit creştinismul în Georgia în primul secol al erei creştine. El a venit aici aducând Icoana Maicii Domnului cea nefăcută de mână omenească. Această a contribuit la marea evlavie a poporului georgian pentru Maica Domnului. Tradiția mai aminteşte şi de propovăduirea altor apostoli în Georgia, între care Simon Canaaneul, Matei, Toma şi Tadeu. Partea mai cunoscută a istoriei creştinismului în Georgia începe după anul 303, odată cu lucrarea misionară a Sfintei Nina din Cappadocia. Până în anul 317, mărturisirea ei a ajuns la stăpânitorii regatelor de răsărit şi de apus ale Georgiei, astfel încât Regele Miriam II al Iviriei (din Georgia de Răsărit) şi Regina Nana a Georgiei de Apus au adoptat creştinismul ca religie de stat. Creştinarea Georgiei a avansat apoi de-a lungul secolelor următoare.

Nu departe de Ţvetiţhoveli în Samtavro se află mănăstirea de maici în cinstea Sfintei Întocmai cu Apostolii Nina. Aici odihnesc sfântul împărat Mirian şi sfânta împărăteasă Nana, care în anul 324 împreună cu întrega Georgie au primit credinţa creştină. Vizitând Samtavro este imposibil să nu observi un dute-vino necontenit la mormântul părintelui Gavriil. Noi şi noi grupuri de oameni se apropie, îşi scot cruciuliţele de la piept şi le pun pe mormântul plin de flori, astfel primesc binecuvântare de la cel care odihneşte aici.

Părintele Gavriil (Urghebadze) s-a născut pe 26 august 1929 în Tbilisi în familia unui comunist. Tatăl a murit foarte devreme, iar maică-sa, care deveni în timp maica Ana, a murit în anul 2000. Ea este înmormântată la fel ca şi fiul ei, stareţul Gavriil, în curtea mănăstirii.

Pruncul care a fost ales încă din pântecele maicii sale nu îşi închipuia viaţa fără de Dumnezeu. Vecinii care îl mai ţin minte din copilărie spun că fiind încă mic în unele dintre zile nu se atingea de mâncare. Cea mai preferată ocupaţie a acestuia în copilărie era să facă biserici din chibrituri. La vârsta de doisprezece ani, deşi educat în spirit comunist, el cunoştea foarte bine Evanghelia.

În anul 1965, la 7 noiembrie părintele Gavriil a dat foc unui portret de proporţii a lui Lenin, care atârna pe casa guvernului. La interogatoriu, fiind întrebat de ce a făcut aceasta, el a zis: „Pentru că pe portret scria „Slavă marelui Lenin!" Toată slava însă îi aparţine lui Dumnezeu. Ce fel de slavă poate avea un cap mort! Eu am ars acest portret nu ca a unui conducător, ci ca a unui idol!". Când pe părinte l-au întemniţat pentru incendierea portretului lui Lenin, el le povestea deţinuţilor despre Dumnezeu, iar când îngenunchea la rugăciune mulţi dintre ei îi urmau exemplul şi se rugau cu el împreună. Chiar şi bandiţii îi cereau să le povestească despre viaţa creştinească, cerându-i să se roage pentru ei.

Pomenindu-se din nou la libertate, părintele Gavriil s-a gândit aşa: "Dacă chiar şi criminalii îmi dădeau ascultare, trebuie să-i amintesc poporului despre Dumnezeu". Şi-a luat icoanele şi s-a dus în piaţa centrală a oraşului. A aranjat icoanele, şi-a scos molitvelnicul şi începu să citească cu glas tare rugăciuni. „Unii se opreau să vadă ce fac, povestea părintele, dar numindu-mă nebun, îşi căutau de drum, alţii mergeau pasivi pe alături. Apoi veni miliţia. Mi-au împrăştiat icoanele, dar când m-am aplecat să le strâng, mi-au răsucit mâinile, m-au împins, cu toate că eu nu mă opuneam şi, ca pe un criminal m-au dus la secţia de miliţie. Acolo m-au bătut şi mi-au smuls crucea de la gât. Nimeni şi nicăieri nu mi-a luat apărarea, n-au spus nici un cuvânt. Înainte mă gândeam: „Oare de ce Dumnezeu trimite necazuri pe pământ?" Iar atunci am înţeles: piatra poate fi zdrobită numai cu ciocanul. Astfel doar durerile şi scârbele îi pot aduce pe unii oameni la Dumnezeu".

Părintele Gavriil a răbdat mult de la ateişti, dar niciodată nu i-a osândit, nici măcar pe cei care l-au bătut crunt pentru incendierea portretului lui Lenin.

„Părintele Gavriil ne interzicea categoric să judecăm măcar pe cineva, îşi aminteşte egumena mănăstirii Samtavro maica Ketevani (Kopiliani), - el spunea aşa: „Dacă vezi un ucigaş sau o desfrânată, sau un beţiv, care se tăvăleşte pe jos, nu judeca pe nimeni, pentru că Dumnezeu a dat drumul la „hamuri", iar dacă va da drumul şi la „frâul" tău te vei afla într-o stare mult mai rea: poţi să cazi în păcatul pentru care îţi osândeşti aproapele, şi poţi pieri cu totul".

Părintele Gavriil vedea trecutul şi viitorul omului. O maică povestea cum părintele a poposit odată la o familie unde veni şi un tânăr. Călugărul s-a uitat la el şi i-a zis: „Te aşteaptă o mare nenorocire. Vino să te binecuvântez şi ea va trece pe alături". Tânărul şi-a luat binecuvântare. Peste un timp oarecare cineva a împuşcat în el, dar glontele reuşi doar să-i taie câteva şuviţe de păr.

Odată un călugăr l-a întrebat pe stareţul Gavriil ce înseamnă post. „Acuşi îţi lămuresc, - i-a răspuns el şi îi povesti călugărului toate păcatele pe care acesta le-a făcut. De ruşine, monahul nu ştia ce să facă. A căzut în genunchi şi începu să plângă. Iar părintele i-a spus: „Iar acum du-te şi mănâncă prânzul". - „Nu, părinte, mulţumesc, nu vreau să mănânc", i-a zis călugărul. „Acesta şi este postul, când ţii minte păcatele făcute, te căieşti şi nu te mai gândeşti la mâncare", a răspuns părintele.

Părintele Gavriil spunea: „Când aţi vedea voi cât har pogoară la Liturghie, aţi fi gata să strângeţi praful de pe podeaua bisericii ca să vă spălaţi cu el pe faţă!"

În anii 60 părintele Gavriil a construit în ograda sa o biserică. Despre aceasta a aflat un funcţionar împuternicit în problemele religiei şi chemându-l la sine pe ierarhul locului i-a ordonat ca acela să ia măsuri şi să-i poruncească părintelui Gavriil să strice biserica. Ierarhul i-a propus acestuia să meargă împreună la părintele Gavriil şi să-i vorbească. Când au venit la părintele Gavriil, funcţionarul rămase afară, iar arhiereul a intrat în biserică unde se ruga părintele şi i-a spus: „Fiule, Gavriile, ce biserică frumoasă ai construit cu mâinile tale! Însă tu ştii în ce vremuri noi trăim: uneori e mai înţelept să te retragi, decât să înaintezi. Ascultă-mă te rog, demolează biserica, şi când se va mai schimba situaţia o vei construi din nou şi eu voi veni să mă rog dimpreună cu tine. Spune-i despre acesta şefului cu care am venit". Părintele a ieşit în curte şi a zis: „Am s-o demolez".

Au trecut câteva zile. Părintele Gavriil a stricat peretele din faţă, cu doi metri dându-l înapoi , şi apoi l-a ridicat din nou. Când l-au întrebat de ce a făcut aşa el a spus: „Eu am făcut ascultare: am stricat peretele, iar acum au venit vremuri mai bune şi l-am construit din nou". După acest caz nu l-au mai deranjat.

Odată părintele Gavriil mânjindu-se cu dohot, începu să danseze pe pragul bisericii. L-au înconjurat copiii, îl aplaudau şi strigau: „Taşi-tuşi". Auzind zgomotul, din biserică ieşi preotul şi începu să-l probozească: „Îţi dai seama ce faci, prostule?" Părintele Gavriil însă i-a răspuns: „Nu eu sunt prost, ci cel care le dă celor tineri (verzi) călugăria".

Altă dată părintele Gavriil se ruga în altarul catedralei. De el s-a apropiat un arhimandrit vestit, care avea autoritate în faţa monahilor şi l-a salutat. Părintele Gavriil l-a ţintit cu privirea şi brusc i-a spus: „Nefericitule, cazi imediat în genunchi şi pocăieşte-te de păcatele tale!". Arhimandritul supărându-se, i-a răspuns: „Ce treabă ai tu cu păcatele mele? Singur ştiu când să mă pocăiesc!" Atunci părintele s-a apropiat de prestol şi a strigat: „Ţie îţi spun: tu eşti blestemat de Dumnezeu!" Această faptă i-a mirat şi i-a indignat pe cei aflaţi în altar. Peste câţiva ani acest arhimandrit a părăsit biserica, s-a dus în schismă (în rascol) ...

Odată sosi în Gruzia un arhimandrit de la Sf. Munte Athos, din mănăstirea Xiropotamu. Însoţit de mai multe persoane, el a vizitat câteva mănăstiri, dorind să-l vadă şi pe părintele Gavriil. Părintele însă a aflat despre intenţia lor şi când au venit în chilia lui l-au văzut „beat" criţă. Atunci părintele arhimandrit zise: „Acum văd că acesta este un adevărat salos (nebun pentru Hristos), el n-a vrut să vorbească cu noi şi totodată n-a dorit să ne întristeze refuzând să ne primească".

Odată noaptea în curtea mănăstirii, unde vieţuia părintele Gavriil, se auzi un strigăt sfâşietor. Ţipa părintele Gavriil cu un glas asemănător răgetului unui leu. Apoi luă un băţ şi începu să bată într-o foaie de metal. Maicile au deschis ferestrele să vadă ce se întâmplă. S-a clarificat că părintele o certa pe cea mai mare după rang pentru că a tăiat fără binecuvântare un copac. Maicile au închis ferestrele şi au stins lumina. Iar părintele continua să meargă prin curte şi să strige că acestea nu-s maici, ci tăietori de lemne. Când dimineaţă l-au întrebat de ce a făcut aceasta, el a răspuns: „Pe maici trebuie să le smereşti, le este de folos: atunci ele se pocăiesc mai bine, cine le laudă, este cel mai mare duşman al lor".

Mormântul părintelui Gavriil

... Domnul i-a dat părintelui Gavriil harul ultimelor vremuri. El a fost alesul lui Dumnezeu... La sfârşitul vieţii a suferit o boală grea. De douăsprezece ori din cavitatea abdominală i-a fost scos lichidul. Medicul făcea această procedură în nişte condiţii primitive, chiar în chilia lui. Un om simplu nu suportă această procedură mai mult de două-trei ori. Scade tensiunea şi survine moartea. Odată părintele Gavriil şedea în faţa chiliei sale şi se ruga, în acest timp i se făcea procedura sus-numită. Exact în acest timp au venit nişte francezi să viziteze biserica. Văzând acest tablou cu părintele, au rămas şocaţi. „Ne permiteţi să filmăm aceasta?", au întrebat aceştia, dar părintele a refuzat. Ceea ce se întâmpla poate găsi explicaţie doar în harul lui Dumnezeu.

Mormântul părintelui Gavriil a devenit un loc de pelerinaj, fiind înregistrate multe cazuri de vindecări minunate. Creştinii se roagă şi iau ulei din candela care arde aici neîncetat.

Este curios faptul că în limba gruzină cuvântul părinte se traduce ca mamă. Amintindu-ne de cuvintele părintelui Cleopa (Ilie) care spunea, că trebuie să avem inimă de mamă pentru aproapele nostru, ne minunăm de mila lui Dumnezeu şi de armonia duhovnicească care nu poate să nu fie prezentă în întreg spaţiul ortodox. Mama Gabrieli (părintele Gavriil) este unul dintre ultimii stareţi care au continuat tradiţia nevoinţelor duhovniceşti, fiind un exemplu de dragoste pentru Dumnezeu şi aproapele.